- Știi, viața e ca un puzzle. Așa începea Eliza uneori conversația de la ceaiul de seară cu Andra, pe balcon. Oamenii, faptele, șansele și tot ceea ce înseamnă viață au potențialul de a se așeza frumos cap la cap încât totul să aibă un sens, să devină o imagine completă și armonioasă. Nu oricare două piese pot sta una lângă alta dacă se dorește atingerea unui sens, dar piesele care pot fi vecine se vor găsi până la urmă unele pe altele. Doar că e un puzzle în care fiecare piesă are autonomie și responsabilitate: fiecare își găsește singură sensul pentru care are potențial; nu vede nimeni ansamblul de sus și rezolvă puzzle-ul țaca-paca. Nu, piesele rezolvă singure puzzle-ul! Singur cauți între sute de piese și trebuie să îți găsești locul fără a vedea întreaga imagine din care faci parte. Trebuie să găsești munca pentru care ești bun, iubirea și uneori chiar meleagurile pe care ar trebui de fapt să trăiești. Poate nu te-ai născut în locul potrivit ție.
- Dar....
- Dar ce?
- Excluzi cu totul existența unui Dumnezeu.. a unei puteri divine. Sau na, a karmei. Multă lume s-ar supăra să audă asta.
- Îhmm... bine, fiecare piesă are autonomie, înseamnă ca fiecare piesă va avea propriul drum influențat de pașii pe care îi fac alte piese cu autonomia lor. Așa, ajungi să te supui unei minți colective pe care o poți numi putere divină.
- Eliza, religioasă nu sunt, dar putere divină înseamnă mult mai mult decât minte colectivă. Esența divină nu se vede, nu se cântărește dar e... e fix asta, esență. A lucrurilor, a oamenilor, a tot.
- Da... nu m-am exprimat complet, ai dreptate. Mai pui și karma, mai pui și dharma și deja piesele se mută parțial singure și parțial printr-un ghidaj pe care nu îl pot controla conștient.
- Asta face piesa jucător doar ... să spunem 70%?
- 60. Chiar 50%. Restul e mecanismul, care poate fi considerat chiar el un jucător cu acces la înțelegerea ansamblului.
- Oare chiar înțelege ansamblul? Am senzația că vede doar cu un număr finit de pași înaintea noastră. De fapt nici el nu vede totul. Se adaptează jocului din mers.
- God rolling the dice?
- Oarecum. Și? Unde bați de fapt?
- Nu știu. Încerc să-mi dau seama dacă eu trebuie să-mi găsesc sensul sau el să mi se releve mie. Eram gata să iau toată responsabilitatea asupra mea, dar m-ai salvat, mulțumesc! și râse isteric câteva secunde bune. Job-ul de birou nu-mi place, ăla de freelancer nu îmi oferă siguranță. Baieți.. băieții vin și pleacă și uneori nici măcar nu știu dacă aș vrea să stea. Dar parcă nici singură nu pot sta în permanență.. Sensul? Unde e sensul?
- Mai ieși cu Marius, poate iese ceva.
- Nu... Marius e o companie plăcută, dar mi se pare OK să rămânem în termeni amicali.
- Dacă rămâi în termeni amicali cu toți băieții pe care îi cunoști sâmbătă seara... rămâi singură.
- Poate mai ieșim la o bere... mă mai gândesc.
