#21

- Ce, mă? Cum a zis asta? Bă, n-am vorbit cu ea! Pauza de 20 de secunde și zice din nou, mai apăsat și mai răspicat: N-am vorbit cu ea! Pauză.  N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pfuuai, când o prind, ce-i invinețesc ochii ăia! Stai să vezi! Curvă proastă! Păi cum, eu nu i-am zis așa ceva! Să vezi ce-i fac!

Vorbea la telefon de undeva de pe un scaun de tramvai din spatele ei. Nu erau oricum decât vreo cinci oameni în tot tramvaiul. La coborâre avu ocazia să-l și vadă. Coborâră amândoi odată la aceeași stație. Un băiețel de vreo 16-17 ani, îmbrăcat în blugi spălăciți și hanorac și însoțit de un prieten un pic mai înalt ca el. Mai-mai că Eliza s-ar fi dus lângă el la trecerea de pietoni să-i spună:

- Măi băiete, sper că atunci când spui lucruri de-astea nu vorbești serios. Poartă-te frumos cu fata!

Dar nu făcu asta. I se părea că nu e replica cea mai potrivită. Nu era destul de... ”catchy” ca să aibă un impact asupra băiatului. Vroia să-i spună ceva să-l pună pe gânduri.  Să meargă băiatul mai departe și să-i spună prietenului lui:

- Ce pizda mă-sii vrea și fata asta! Vorbește ca bunica!

Dar în gândul lui să înceapă să se frământe: ”Adică să mă calmez, sau cum? Pentru că e fată și atât? Dar cum își permite să mănânce căcat despre mine?”. Treptat însă, pentru că a fost introdus în bucla asta, să evolueze spre o atitudine mai empatică față de fata aia pe care promitea să o învinețească: ”Dar oare de ce a spus asta? Oare chiar așa a spus, sau a fost înțeleasă greșit? La urma urmei... ce căcat... dacă a spus ceva ce mie nu-mi place, ce mare lucru? Ce buric al Pamântului oi fi eu ca sa spună ea numai ce îmi place mie?... Are și ea dreptul la părerile proprii. Na... atâta tot că ar putea să le exprime mai cu ștaif, mai așa... diplomat, cum se spune. Na... o să mă întâlnesc cu ea și-o să-i explic frumos că ce spune și cum spune mă pune și pe mine în belea... și că eu nu vreau să dau în ea, dar pana mea... să se poarte la fel cu mine... să nu mă pună în situații de-astea... de să mi-o iau de la băieți după...”

Încerca în mintea ei să-și imagineze o discuție a lui cu el însuși, în termenii lui proprii, în care să descopere empatia, respectul față de parerile altora, față de libertatea lor de exprimare, demnitatea personală, dezlegarea de egoul mult prea umflat și la urma urmei chiar respectul față de propriile nevoi. Ar fi vrut să-i poată spune ceva așa de educativ dar și... ca de la prieten la prieten, încât peste 10 ani băiatul să-și aducă aminte: 

- Băi băieți, mie odată mi-a zis o tipă în pardesiu portocaliu - nu mai țin minte cum arăta, îi țin minte doar culoarea și vorbele - mi-a zis o chestie ce m-a marcat. Am învățat de la ea și vă spun și vouă: respectați-l pe cel de lângă voi! Și dacă e fată, și dacă nu e, respectul e întotdeauna pont dacă vrei armonie. Ce... dacă mă bat, mâine îmi iau bătaie mai departe. Ne tot batem între noi ca proștii. Keep calm and don't fight!

Ce mai, ar fi ajuns și să facă glume bune. Cum ar fi fost să spună englezii chiar așa: în loc de ”Keep calm and carry on”, ”Keep calm and don't fight!"? Cam așa sunau gândurile ei aleatorii în cursul unei zile, alimentate uneori de ceea ce auzea sau vedea din greșeală.
În mintea ei, fiecare gest putea schimba lumea! Doar că arareori găsea gesturile și vorbele potrivite. Cândva avea să schimbe lumea sigur! În timp real însă, abia știa ce să facă cu ea însăși.

Era vineri. Mai avea puțin și ajungea acasă. Un somn scurt - nu de oboseală, ci doar de lene - și apoi ieșea. Probabil după 12 noaptea și până după 8 dimineața. Așa era o seară obișnuită de vineri. Și abia o aștepta. Ca mulți tineri ca ea, o aștepta de luni.

#20

Din când în când avea unele remuşcări faţă de Radu dar, la urma urmei, fusese corect faţă de el. De fapt, el îl pescuise pe Marius dintr-unul din localuri, probabil din motive de singurătate. Îi spuse de multe ori că nu are cum să scoată profit de la ruletă şi că îşi va pierde toţi banii, dar nu ai cum să rezonezi cu oamenii îngâmfaţi, cu un orgoliu incredibil de prostesc. Genul de oameni care se dau prea deştepţi pentru ceea ce sunt de fapt. Se consola cu ideea că oricum astfel de oameni vor sfârşi mai mult sau mai puţin într-o prăpastie. El nu făcea decât să nu mai amâne inevitabilul. 

Abia trecuse de unsprezece când Marius sosi la clubul Bellagio. Radu stătea la o masă din fundul sălii, chiar lânga un şemineu. De cealaltă parte a mesei era Laura care stătea provocator picior peste picior, ţinându-şi ţigara graţios în mână, zâmbind fermecător din când în când. Totuşi, observă o oarecare plictiseală pe chipul ei; Radu nu era întotdeauna cel mai isteţ dintre oameni.

- Hai, salut, Radule, spuse Marius. N-am întârziat prea mult, nu-i aşa?

Radu mormăi ceva în barbă. Purta o cămaşă bluemarin şi îşi pătase reverele cu whisky. Lui Marius i se păru îmbătrânit, obosit şi întors pe dos. Îl privea cu ochi tulburi, iar capul începuse să i se clatine în stânga şi în dreapta de la prea mult alcool. Izbucni:

- Daaaa... una dintre puţinele dăţi!

- Punctualitatea nu e unul din punctele mele forte şi, privind spre Laura, Marius continuă: prietenul meu uită câteodată să fie băiat bun şi să facă prezentările. Eu sunt Marius, încântat. 

Laura îi zâmbi:

- Îmi pare bine. Laura.

Dădură mâna. Radu tresări şi spuse tăios.

- Stăteam de vorbă. Ceva personal

- Nu fi caraghios. Ştii bine că nu vorbeam nimic deosebit. Nu fi nepoliticos, e prietenul tău. Ia un loc, te rog.

- N-am vrut să vă stric petrecerea, dar trebuie să stau de vorbă cu tine, spuse Marius, întorcându-şi privirea spre Radu care se uită la el morocănos. Nu cred că vrei cu adevărat să plec, nu-i aşa?

Se aşeză jos şi-l privi pe Radu prin flacăra brichetei. Radu părea că se luptă să dea o replică dar nu reuşi. Marius se întoarse spre Laura:

- Mi-e sete, bem ceva la bar?

- Sigur

Se ridicară şi porniră spre bar, iar Marius se întoarse şi îi făcu cu ochiul peste umăr lui Radu. Se aşezară pe scaunele înalte şi comandară de băut.

- În sănătatea ta, te descurci admirabil.

- Să nu-mi spui că te-ai îndoit vreodată de mine.

- Niciodată!

Se întoarseră la masă şi seara continuă. Atmosfera era întreţinută de Marius, iar Laura din când în când îi dădea suficientă atenţie lui Radu cât să nu se simtă prost. Amândoi încercau să pară interesaţi  de poveştile lui anoste despre serviciu. Comandară o sticlă de votcă, iar Radu devenea din ce în ce mai beat. La un moment dat, Marius îi făcu un semn discret pe sub masă Laurei.

- Devine cam plictisitor aici şi nu mai avem nici băutură, spuse ea. Vă place să jucaţi cărţi? Ar merge o carte.

- Excelentă idee, zise Marius. Se întoarse spre Radu. Ce zici? E timpul să schimbăm jocul. Ţi-am zis de nu ştiu câte ori că nu prea ai cum să câştigi la ruletă.

- Dă-o dracului de ruletă, se încruntă Radu.

- Ştiu eu un loc drăguţ unde vin tot felul de oameni care aruncă cu bani. Cu puţin noroc am putea pleca acasă cu buzunarele pline. Hai! făcu Marius.

Se ridicară toţi trei şi Marius sună după un taxi.