Intram in vacanta

Suntem in vacanta! Probabil ne vom face veacul in birturi pana ne trezim 

brusc intr-o dimineata in Las Vegas. Ne regasim pe blog incepand cu 6 

ianuarie. Mahmureala fericita si agonie placuta.

#13

            O fată drăguţă, foarte tânără, cu nişte cearcăni mari la ochi, îmbrăcată într-o fustă foarte scurtă, apăru de nicăieri şi se aşeză la masa lui, zâmbindu-i cordial.

- Cauți distracție? 

Fătuca arată foarte bine, cu forme bine croite.

- Câți ani ai? 

- De abia am făcut 18, spuse ea, arborând un zâmbet fermecător 

- De ce am impresia că mă minți ? spuse el trăgând adânc din țigară. Oricum prefer damele mai în vârstă, așa că... 

- Se poate rezolva, dacă te interesează, zise ea, făcându-i cu ochiul 

- Nu acum. 

        Fătuca se ridică zâmbitoare, fâțâindu-și fundul lasciv prin fața lui Marius. Îi aminti de prima dată când fusese la fete. Era demult, pe vremea când orașul era cu adevarat o junglă periculoasă prin care mișunau la tot pasul indivizi periculoși. Câștigase prima dată la ruletă, la primul cazino deschis pe atunci. El, împreună cu alți trei prieteni, dăduseră lovitura, plecând fiecare acasă cu sume destul de măricele pentru vremea aceea. Fiind în timpul săptămânii, nu prea existau alte distractii în oraș. Foarte putine baruri erau deschise, restaurantele deloc, așa că unul dintre ei propusese să meargă la fete. Luaseră un taxi și străbătură în lung și în lat principalele străzi renumite pentru acest tip de activitate, dar în zadar. Până și taximetristul întrebase prin stații pe alți colegi de-ai lui unde se puteau găsi fete la ora aceea târzie. Într-un final, pe strada gării, dintr-un gard viu ce se întindea pe o bună bucată de stradă, apăru o ființă blondă, timidă și plăpândă. Fata era chiar frumoasă, cu ochii mari, ce-i conferea un aspect copilăros și dulce. Arăta decent, iar Marius se gândi că avusese noroc să-i iasă în cale o astfel de făptură.

             Taxiul opri iar unul dintre ei puse aceeași întrebare standard pe care o primise în seara aceasta. Fata nu răspunse nimic, se sperie și intră din nou în umbra gardului viu. Toți trei se uitară unul la celălalt nedumeriți, neștiind ce se petrece. După puțin timp, fata ieși din nou la lumină. De data asta cu ochii în lacrimi și împinsă de la spate de un moșneag foarte beat îmbrăcat în haine ponosite. Fata începu să plângă și mai tare la vederea taxiului și dădu să fugă. Moșneagul o apucă de bluză și o trase înapoi, cărându-i câteva palme. Nu-și mai aminti exact ce-i spusese moșneagul fetei după tirada de palme dar cert era că moșneagul era tatăl fetei. Toți trei rămăseseră perplecși la spectacol, iar fata reușise să dispară printr-o spărtură a gardului.

         De atunci avea o oarecare repulsie pentru prostitutie și uneori se întreba ce se întâmplase cu fata aceea frumoasă și blondă forțată de propriul ei tată care, probabil, nu făcea altceva cu banii decât să-i bea. Spera ca ii era bine, oriunde s-ar fi aflat acum.

#12

Lucruri de-astea se mai întâmplau: o seară în care după cateva shot-uri filmul se rupea, iar a doua zi Eliza încerca să îl refacă. Uneori simțea că rezolvă un puzzle cu propria-i viață: găsește o bucată aici, alta dincolo, încearcă să le pună cap la cap și apoi să găsească restul de piese. Dar nu le găsea întotdeauna pe toate, ca acum, cand nu își amintea întreaga seară. De fapt așa i se întâmpla și în alte tipuri de situații: când încerca să își dea seama de ce s-a supărat pe cineva imediat după niște momente super tari; când încerca să își dea seama cum de brusc îi plac lucruri pe care înainte nu le suporta. Și așa mai departe. Avea des de lucrat cu piese de puzzle luate dintr-un joc din care unele piese păreau că lipsesc, astfel încât nu le putea lega într-o imagine completă. Dar în diminețile astea conștientiza cel mai bine ce înseamnă să-ți transformi viața în puzzle. Sau poate într-un joc de prinsa. Sau de ascunsa. Fugi după tine însuți și nu reușești să te prinzi. Fugi după memoria lipsă, dar ea lipsă rămâne. Și uneori se întreba: ”dacă eu nu țin minte ce am făcut ieri, oare sunt altfel azi decât aș fi dacă aș ține minte?. Exact ca în filmul ăla... ăla... aa, Dark City...”

- Gata, știu!

Își aminti de fapt doar că a vorbit în treacăt cu Marius despre John, care se însoară. Și vag despre însurătoare în general. Restul era încă în ceață. Dar resimțea acum sentimentul pe care l-a avut vorbind despre John: sentimentul ăla că ea nu înțelege căsătoria. Încă.

Oamenii se căsătoresc din multe motive greșite. Din timp în timp mai găsea câte unul. În primul rând ea spunea mereu că e o mare greșeală să te măriți/însori ”pentru că e timpul”. Cum vine asta - "E timpul!"? E absurd, nu există vârstă obligatorie de însurat, cum nu există vârstă obligatorie de început facultatea. Deși majoritatea cred că ar exista. De fapt, există cel mult vârste recomandate și cam atât. De ce se căsătoresc oamenii? De ce fac ei contracte de-astea, ca la bancă? Ai nevoie de un împrumut mare și te trezești dator pentru 30 de ani. Și dacă azi nu poți plăti, trebuie să o faci oricum. Găsești cumva să o faci. Dacă azi nu ești plin de iubire și înțelegere, trebuie să stai în căsnicia aia oricum. La un divorț nu se grăbește nimeni, orișicum. Dar căsătoria e fix ca împrumutul ăsta la bancă: banca își asigură o relație cu tine de 30 de ani; tu te asiguri că nu ești singur pe 30-40 sau cât o fi până când moartea vă va despărți. Că deh, teoretic căsătoria e pe viață. Și normal că există vârste recomandate. Din n motive:

De la un timp trebuie să mai și pleci din casa părintească și doar nu e ușor să îți faci o nouă casă singur. Și atunci ce faci? Îți iei un ”partener de afaceri” în afacerea ”casa și traiul pe următorii câți-or-fi ani". Adică te căsătorești. 

Prietenii tăi sunt tot mai ocupați sau greu de ”accesat” că deh, lumea lucrează, se căsătorește, se mută în alt colț de oraș sau în altă țară, își gătește, își calcă și ce or mai fi făcând. Și tu  ce faci? După ce ai fost la lucru, îți închei ziua singur și ai activități sociale doar la finalul săptămânii? Stai pustnic o săptămână și socializezi doar în weekend? Nu, te căsătorești. Așa ai garantat accesul la timpul altui om decât tine însuți pentru cât vei trăi. Azi n-ai chef de nimeni? Eh, mai sunt și riscuri în "afaceri". 

Ai construit o casă și nu ai cui o lăsa la final de viață? Doar n-o s-o vinzi - că n-ai ce face cu banii dincolo! Prietenilor nu le-o dai, că o au pe-a lor, îs și ei bătrâni. Și atunci ce faci? Păi, nu ce faci, ce-ai făcut? Dacă te-ai căsătorit și ai făcut măcar un copil, o dai mai departe. Ești mulțumit că ai lăsat ceva în urma ta. Alții lasă cărți scrise de ei, descoperiri revoluționare, compoziții muzicale născute din propriul talent; tu lași măcar o casă unui copil. Și copilul în sine. Sau zece copii. N-ai trăit degeaba și doar pentru tine. Erau niște teorii care o fascinau: spuneau că așa a apărut monogamia - bărbatul vroia să știe sigur care îi sunt copiii și cu cine împarte roadele pământului. Și cum știi care îți sunt copiii? Exact, ești monogamul etern al unei monogame care e a ta etern! Bine, poate nu era cea mai bună teorie: știa și ea că multe teorii sunau bine doar parțial, dar că aveau una-două hibe... Contau perspectiva istorică, politică, religioasă, filosofică, psihologică etc. și astfel se rătăcea uneori în teorii. Le evalua și răs-evalua, le completa și înmulțea din timp în timp.

Dacă ar fi stat să facă o listă cu toate teoriile pe care le avea sau le culesese în ce privește apariția conceptului de căsătorie monogamă si pe viață, ar fi scris vreo 50 și ar fi făcut și un top 10. Diminețile astea erau bune de pus lumea sub lupă, așa cum se punea și pe sine.

#11

            Nu apucase să doarmă prea mult astăzi: vreo două ore într-un bar, apoi încă pe atât la un prieten de-al lui. Nici nu-şi amintea cum de a ajuns la el şi nici cum decurse partea a doua a nopţii precedente. Băuse peste măsură chiar şi pentru el de data asta şi îşi rupsese de mai multe ori filmul. Nu ajunsese încă pe acasă, iar noaptea deja se furişa tăcute în oraş. Mergea cu pas încet pe străzile mizere şi mohorâte, iar tot felul de scursuri începuseră să scoată capul din văgăuna lor. Se afla într-unul dintre cele mai sărace şi rău famate cartiere din oraş. Un spectacol grotesc de ghetouri înnegrite, gunoaie şi oameni săraci ce parcă aparţineau unui circ bizar i se desfăşura în faţa ochilor. Avea nevoie de ceva bani şi trebuia să ajungă la un local ce se afla în partea cealaltă a oraşului ce aparţinea unui mahăr din zonă. Începuse să plouă, ceea ce oarecum îl bucura. Poate ploaia avea să mai spele puţin din murdăria ce domnea pretutindeni.

            Într-un final ajunsese la local. Clădirea era slab luminată de neoane verzi, iar la intrare, cu litere mari, multicolore trona denumirea bombei: „La Cucaracha”. La parter se afla barul, la etaj biroul patronului iar la etajele superioare erau camerele de bordel. Intră în bar şi se aşeză la o masă. Spelunca era plină de feţe sinistre şi femei ieftine. Comandă o tequila şi, când chelnerul i-o adusese, începu cu el o discuţie amicală. O vreme bătu câmpii, dar în cele din urmă, tipul începu să i se destăinuie, aşa cum fac majoritatea oamenilor care trăiesc o viaţă plină de lipsuri şi sărăcie. Chelnerului îi era lehamite să tot care băuturi în bodega asta, voia să se însoare şi să plece odată de aici. Vechea poveste. Îi spuse că e un amic de-al patronului şi se interesă dacă are să vină la local mai pe seară. Chelnerul dădu afirmativ din cap și plecă cu treabă.

            Avea acum timp să analizeze crâşma în care se afla. Fetele din stabilement erau uscate şi sfrijite. Într-un colţ al localului, un individ care n-avea decât o mână cu care se chinuia să stoarcă o lămâie în tequilla îi aruncă nişte priviri lungi care îl neliniştiră şi se întrebă dacă nu cumva îi pusese gând rău. Un ştirb ce stătea la două mese distanţă încerca să întreţină o blondă destul de bătrână cu nasul mare. Întregul decor avea un aspect depravat, murdar. Pentru un moment, din cauza nesomnului şi mahmurelii, crezu că asista la un film suprarealist şi că realitatea îi juca feste. Îşi aprinse o ţigară.

            După vreo zece minute sosi şi patronul, zis şi Fermecatu’, un ţigan gras, cu o mutră destul de simpatică. Purta o cămaşă argintie strălucitoare, fără gust, pantofi lunguieţi şi o pălărie mare de cowboy neagră. Cureaua pantalonilor îl tăia în două şi burta îi atârna peste ea. Cămaşa şi ea îi era prea strâmtă, grăsimea gâtului revărsându-se peste guler. Rămase în prag, contemplând tabloul şi uitându-se cu satisfacţie la cei din jur. Toţi oamenii începură să se făţâie pe scaune neliniştiţi. Pe faţă îi apăru un rânjet, iar orchestra decise să se oprească din cântat. Marius îi făcu semn chelnerului să aducă un whisky, deşi ştia că bea prea mult, mai ales în momentele acestea, când era bine să fie cât de cât treaz. Patronul continua să rânjească şi se sui pe scena orchestrei, smulgând chitara unui tip. Se întoarse către audienţă şi îi dădu drumul. Începu să cânte o piesă lăutărească veche şi adevărul e că avea voce şi nu se făcu de râs. Cântecul chiar i se păru nostim. Termină de cântat şi toată lumea aplaudă. Se întreţinu cu câţiva clienţi preţ de câteva minute şi urcă scările la etaj, luându-şi cu el o ţigancă frumoasă, îmbrăcată sumar.

            Se hotărî să nu urce imediat după el şi să mai zăbovească o vreme la masă, savurându-şi băutura. O fată drăguţă, foarte tânără, cu nişte cearcăni mari la ochi, îmbrăcată într-o fustă foarte scurtă, apăru de nicăieri şi se aşeză la masa lui, zâmbindu-i cordial.

#10

Muzica începu să se audă mai tare. E semnalul că oamenii sunt invitaţi să danseze şi să nu-şi mai caute cu disperare subiecte de discuţie. Orice conversaţie de câteva fraze durează pe un astfel de volum de două ori mai mult decât în alte condiţii. Aşa lumea are timp să găsească subiecte fără grabă. Sau poate să tacă pur şi simplu, dar fără panică. Sau poate să danseze şi să-şi şteargă temporar din gânduri.

-          Interesantă chestia asta cu schimbările. Nu ştiu ce să spun, nu prea mi-a păsat foarte mult de ce fac alţii şi de schimbările pe care lumea „normală” le consideră ca fiind necesare. De fapt, dacă priveşti în ansamblu societatea şi normalitatea, ceva nu e în regulă. Şi nu e numai părerea mea, s-au scris cărţi despre asta, s-au făcut filme, s-au scris zeci de cântece. Dacă înţelegi ce vreau să spun... Oricum, subiectul e prea elaborat iar muzica tocmai s-a dat prea tare.

-          Da... e discutabilă normalitatea într-adevăr. E utilă pentru majoritatea. Dar nu pentru toţi. Aşa că ar merita alt titlu decât normalitate uneori... poate... soluţie pentru funcţionalitate... dar nu universală.

„Discuţia asta nu se poate purta acum. Ce titlu am dat... ăsta trebuie argumentat, dar nu pot pe gălăgia asta. M-am ameţit însă deja, aşa că poate e mai bine.”

-          Ce faci, mă? se uită întâi la Marius, şi apoi o observă şi pe Eliza. Aa, salut!

-          Bună.

-          L-am văzut pe Marius întâi. Nu ştiam că vă ştiţi.

-          Nici o problemă. Şi zâmbi.

„Măi, dar câte cunoştinţe comune avem? O fi într-adevăr de încredere. Poate chiar e băiat bun-bun... Sau poate doar bea prea mult.”

-          Ce mică e lumea! Nu ştiam că vă ştiţi. De fapt, nici nu ştiu cum de nu te-am observat... Văd că eşti familiară cu localul ăsta.

-          Da, sunt. M-am bucurat că ai ales locul ăsta. Mă simt confortabil aici.

Discuţia continuă cu pauze. Fiecare saluta ba pe unul, ba pe altul. Se pare că aici toată lumea ştia pe toată lumea. Cel puţin în weekend. În rest, fiecare cu ale lui. O invită la un shot. După încă o bere, o mai invită la unul. Apoi Eliza mai primi un shot de la Geo. Nu se aştepta să-l întâlnească. Dar aşa era acolo: pe unii ştiai că o să-i vezi, de alţii erai luat prin surprindere. Cât timp toată lumea era prietenoasă, nu mai contau detaliile.

Ora 12 la amiază.

-          Bună-dimineaţa mie. Când?... Aaa, m-a adus Marius acasă.... dar... dar... până la shot-ul de la Geo mai ştiu ce mai ştiu... însă după?? Ohhh, apăăăă, daţi-mi apăăă! Şi să-mi spună cineva ce am făcut aseară...

#9

-         Bună!

„Sper că nu o să decurgă greu discuţia asta. Vai, am uitat că atunci când te întâlneşti cu un tip nou primele cuvinte ies greu. Primele 10.000 sau aşa ceva...”

-                Salut, aştepţi de mult?
-      Nu chiar. Eram la cumpărături când ţi-am văzut mesajul. Am calculat că ajung acasă, las lucrurile şi mă mişc rapid spre centru, dar calculele mele au avut o eroare destul de mare. Credeam că am întârziat de fapt.

Se uită maşinal la ceasul de la mână imaginar.

-           Îmi pare rău, câteodată îmi rămâne ceasul în urmă. Se uită la berea din mâna ei, apoi scrută încăperea barului. Văd că nu ai găsit masă liberă. Ce bei? Bere? Mă aşteptam la un cocktail. Stai aşa să-mi iau şi eu una. Revin imediat, spuse el zâmbindu-i.

„Cocktail... Nu par destul de plină de succes dacă n-am un cocktail? Sau ce, e berea prea masculină? Ah, iartă-mă că am uitat să mă încalţ cu tocuri azi. Poate mă invită după berea asta în  << lumea bună>>, în Stars, că sigur nu mai vorbim altă dată! Şi-aşa simplificăm toată chestia: hocus-pocus.”

Se îndreptă spre bar şi se întâlni cu gardianul localului, Ghiţă. Îşi strânseră mâna cordial.

-             Care-i treaba, cum merge?
-       Păi, care să fie, m-au sunat aştia azi să vin aici. Era ziua mea liberă. Ce să-i faci, asta e. Da’ tu?

-             Ca de obicei, ca-n fiecare weekend. Sunt cu o brunetă.

-             Bun aşa, bun aşa, şi începu să râdă tare.

-             Ne auzim mai încolo.

La bar ceru o bere şi se întoarse înapoi la ea.

Ciocniră şi apoi începură să se uite în jur, parţial din curiozitate, dar mai ales ca să tragă de timp.

-             Trebuie să recunosc o chestie. Eu nu mai ştiu foarte bine ce am vorbit când ne-am întâlnit data trecută. Na, se întâmplă. După cât de familiar te-am observat că eşti cu gardianul, tind să cred că ai trecut şi tu prin aşa ceva în viaţa asta.

„Să-i spun oare şi că i-am scris din greşeală, că vroiam să-i scriu altcuiva, sau o să creadă că sunt prea... nu-cum-se-cuvine? Ori poate se simte jignit. Aş prefera să pot să spun asta şi să râdă. Oleacă de simţ al umorului, dom’le!”

-             Da, bineînţeles, par băiat cuminte?

Încercă să rădă. Apoi, printre dinţi, cât să nu audă:

-             De prea multe ori...

-             Ce?

-      Nimic, aşa e. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta. Nici eu nu-mi amintesc prea mult. De obicei, în nopţile de weekend mă întâlnesc cu o grămadă de persoane. Ce ştiu e că eram cu John la masă. Şi părea că-l ştiai destul de bine.

-             Da... bine şi nu prea. Am fost colegi în liceu, dar nu vorbeam prea mult. Există doar o senzaţie mai puternică de familiaritate decât cu alte persoane cu care nu vorbesc foarte mult, doar pentru că am împărţit acelaşi spaţiu timp de patru ani.  Na... Dar tu? Îl ştii de mult?

-           De mult prea mult timp, de vreo 7-8 ani. Obişnuiam să ne întâlnim la casa aia în paragina de pe strada Berthelot cu alţi prieteni, dacă ai prins-o. Acum s-a deschis un club de fiţe acolo, Stars.  Locul ăla era renumit pentru adunări din astea. La vârsta aia nu aveam aşa mulţi bani să ne permitem să mergem în baruri. Aşa era pe atunci, mai puneam bani la ceva, mai aducea cineva ceva de acasă, ne distram. Apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, am schimbat prietenii, dar ne mai întâlneam ocazional. În ultimul timp am reluat legătura, ne-am întâlnit întâmplător.

Îi zâmbi şi trase o înghiţitură de bere. Din ce observă, ea bea ceva mai repede ca el, ceea ce îi plăcu.

-             Fie între noi, era destul de dement pe vremea aia. Chiar mă mir cum se însoară. Mă aşteptam ori să nu-l ia nimeni ori să o facă după 30 de ani. De fapt, vorbesc prostii. Oamenii se schimbă.

-          Era destul de cuminte în liceu. Când mi-a zis că se însoară nu m-am gândit la... vreun contrast cu ceea ce ştiam eu despre el. M-am gândit doar că... trece timpul... Şi dacă eu nu-mi dau seama că trece, atunci îmi aduc aminte când văd ce fac alţii. Cu cât sunt schimbările lor mai semnificative, cu atât îmi dau seama că viaţa se măsoară uneori în... schimbări...

„Nu că ar fi asta o schimbare pe care eu să vreau să o fac. Să-i spun că nu cred în căsătorie, sau o să creadă că bat vreun fel de apropouri la evoluţia acestei întâlniri, pe termen lung? Nesfârşit de lung!” şi începu să râdă de propria glumă, din propriul gând.

-             De ce râzi? o întrebă el.

-            Poftim? Aa... s-a împiedicat tipul ăla. Nu trebuia să râd, urât din partea mea.

#8

           Ajunsese în sfârşit acasă. Făcu un duş şi mâncă ceva. Îşi scoase sticla de whisky de sub pat şi trase câteva înghiţituri. Se hotărî să doarmă puţin ca să se mai întremeze. Obişnuia să piardă nopţile de când se ştia şi, uneori, pe la 8-9 seara îl apuca somnul. Nu dormi mai mult de 50 de minute şi se trezi simţindu-se şi mai rău. Atât de rău încât nici nu putea să se ridice în capul oaselor. Era transpirat şi avea o greaţă puternică. Bâjbâi pe sub pat dupa sticla de whisky şi luă o duşcă. Apoi luă o ţigară dar nu prea putea s-o fumeze. Îl apucase o tuse ce dura vreo câteva minute bune.

Avusese chiar şi un coşmar în scurtul moment de somn. Imagini caleidoscopice îi zburdaseră prin minte de la dezmăţul de aseară. Câteva feţe îi fulgeraseră prin memorie: cea a lui Ovidiu, a unei fete atrăgătoare pe care o ştia de mult şi a altor pierde-vară de pe acolo. Visase că stătea în mijlocul încăperii, înconjurat de toţi oamenii aceia care-l priveau parcă numai pe el. Îl apucase panica în somn şi simţise nevoia să fugă de acolo cât mai repede dar nu putuse; iar prietenii şi prietenele lui parcă-l bârfeau doar pe el, hlizindu-se pe ascuns şi privindu-l cu ironie. Bine că se deşteptase la timp. De obicei, noaptea când avea coşmaruri, acestea se terminau într-o senzaţie groaznică de durere fizică.

Stătea întins pe spate, contemplând tavanul. În continuare capul şi-l simţea greoi tare, în faţa ochilor avea parte de felurite sclipiri şi scântei, iar gura parcă îi fusese şmirgheluită. Totuşi, a doua ţigară şi încă o înghiţitură de whisky îl făcu să se simtă ceva mai bine. Reuşi să se ridice pe marginea patului, privind la dezordinea din camera sa: haine aruncate la întâmplare, multe sticle goale de băutură, pachete de ţigări, câteva articole de îmbrăcăminte feminine despre care desigur nu-şi amintea de la cine erau şi, bineînţeles, mirosul greoi de tutun, rom şi whisky. Mai stătu aşa câteva minute, fumând non-stop şi trăgând sorbituri mici din binecuvântata sticlă. Îşi aminti că îşi dăduse întâlnire cu tipa misterioasă de data trecută. Se uită peste mesaje: „Îmi faci plăcerea să ieşim amândoi la o bere în seara asta?”. O bere... Nici nu-şi mai dădea seama ce bădăran putea fi câteodată.

Stătu ceva timp la baie să se ferchezuiască dar reuşi să se încadreze în timp. Ieşi pe uşă îmbrăcat destul de elegant, arătând cât de cât ok. Dar, oricum, urma să se întâlnească cu ea la lumina palidă a unui bar, aşa că nu-şi făcea prea multe griji în privinta aspectului bolnav pe care-l emana. Afară, vântul se liniştise. Era răcoare dar una plăcută şi, pe măsură ce mergea, se simţea din ce în ce mai bine. Poate ăsta era un semn. Luă un taxi şi nu dură mult până ce ajunse. Era bucuros că frecventau acelaşi bar atât de drag lui. Cum intră pe uşă, ea îi apăru imediat în faţă. Stătea rezemată de arcadă şi îi zâmbi. Deodată, parcă îl cuprinse, aşa, fără motiv, o nesiguranţă ce nu o mai trăise demult.

#7

-          Cred că știu de ce îi scriu lui Marius, spuse Eliza în timp ce alegea roșiile cu privirea. Se uita la ele de două minute, dar rar lua câte una să o pună în pungă. Probabil pentru că nu le vedea de fapt, mintea era fixată pe altceva.

-          De ce? răspunse Andra verificând iar lista de cumpărături.

Magazinul nu era foarte aglomerat, dar când trecea totuși cineva foarte aproape de ele, Eliza aștepta mult ca să răspundă. Asta pentru că nu îi plăcea să fie auzită de străini, chiar dacă ei nu puteau înțelege esența discuției oricum.

-          Stai așa...

-          Îhm?

Trecătorii nu mai sunt în preajmă.

-          Deci: eu știu foarte bine că nu avea sens relația. Adică unele lucruri funcționau foarte frumos, îmi plăceau mai multe chestii la el, mi-era drag și nici eu nu îi eram indiferentă. Dar și când pui două substanțe chimice împreună, ai un timp de consumare a reacției iar apoi reacția e gata și rămâi cu produsul de reacție.

-          Nu le am cu chimia, dar cred că înțeleg.

-          Nici eu nu le am prea bine, sper să nu spun prostii. Pornim totuși de la premisa că am dreptate. Deci, la un moment dat ai produsul de reacție. Ceea ce înseamnă că reacția e gata. Au fost compatibile cele două substanțe implicate în reacție, dar e gata – cam asta a fost! Așa și cu el: am împărțit ce-am împărțit, dar nu mai avem nimic să ne oferim, nu demn de o reacție cel puțin. Putem trăi pașnici în același perimentru, cu respect reciproc și chiar cu afecțiune unul pentru altul – cu reciprocitate sper – dar atât. Fără dezvoltarea unor noi povești în acest perimetru. Însăăă....

Un cumpărător se oprește lângă ele. Se uită la cele n-șpe tipuri de șampon de pe rafturi.

-          Fată, ia-ți balsamul ăsta, are mai multe ingrediente naturale decât ăla la care te tot uiți.

-          ”Însăăăă..” - spuneai ceva.

-          Da, stai oleacă, și face un semn discret cu capul către personajul de alături.

-          Offf...

După o pauză necesară:

-          Însă cred că mi-e dor de ceva. De fapt de mai multe chestii. Pe de o parte pur si simplu îmi mai e dor de el. Alteori doar de stările alea faine... faine și în același timp ușor chinuitoare... Dar alea sunt stări care se pot naște și lângă alte persoane. Trebuie să fiu mai conștientă de asta. Cafeaua nu merge bine doar cu zahăr: merge și cu miere, cu scorțisoară, vanilie, frișcă și așa mai departe. Nu e bună doar cu anume ingrediente – e bună și cu altele.

-          Da... deci poți atinge acele stări și cu ”scorțișoară”, am înțeles. El a fost ”zahăr”.

-          Da.

-          Deci e ceea ce spuneam mai devreme: uneori ți-e dor nu doar de un anume El – personalitate definită, ci de un El-concept.

-          Exact! Mi-e dor de ambii, alternativ.

-          Bine, și de ce ”faine și chinuitoare” în același timp?

-          Aahh... păi... să începem de când eram mică. Stai, n-am luat cereale, hai înapoi. Hai mai repede, că închid aștia, e târziu. Făcură o mișcare de întoarcere și continuară. Uneori când eram mică și ploua tare afară, începeam să mă rog pentru tot felul de oameni: și pe care îi cunoșteam, și pe care nu îi cunoșteam. De la rude, la oamenii străzii. Speram să nu fie prinși afară pe grindină. Eu eram în siguranță acasă, uitându-mă pe geam. Eh, după același principiu oarecum, mi se întâmpla uneori când eram cu el să-mi dau brusc seama că mă simt bine. Eram pur și simplu bine. Și brusc mă invada o ușoară senzație de vinovăție. Vinovăție nedefinită. Vinovăție față de alții cărora nu le era bine - fie că aveam o treabă cu asta sau nu. Uneori îmi aminteam brusc că sunt vinovată față de cineva anume într-un anume fel... greșeli făcute neintenționat chiar. Alteori era ceva foarte vag și fără țintă, doar o senzație fără sursă.

-          Fascinant... Andra era puțin suspicioasă. Adică nu te simțeai bine până la capăt, dar cumva ți-e dor de asta.

-          Nu... Ia-le pe alea, cu fructe uscate! zise arătând o pungă mare de cereale. De fapt vreau să învăț să-mi fie bine fără să ”compensez ” asta cu vinovăție – când mi-e bine, să-mi fie bine. Timpul dedicat altora să fie separat, atâta timp cât nu mi-e bine pe seama suferinței altora. Însă asta e altă poveste. Ideea e că mă simțeam bine. Vinovăția semnaliza doar faptul că ceva era bun...

Se auzi telefonul.

-          La naiba...

Eliza citea mesajul tocmai intrat:

-          Mă întreabă Marius2 dacă nu ies la bere – zice că e în căutare de anturaj. Off... nu vreau complicații... sper că e o invitație amicală...

#6

Trebuia să ajungă şi pe acasă, să facă un duş, să-şi schimbe cămaşa, dar nu o făcu. Se gândi că nu ar strica să dea o raită pe la clubul lui Mircea, aşa că se sui în taxi. Ajunsese la destinaţie şi plăti. Mai merse vreo 50 de metri pe jos şi intră într-un pasaj pavat cu dale de piatră ce ducea la club. Mircea îşi amplasese bine clubul. Pasajul lung, acoperit şi pavat cu piatră, mărginit cu vase de flori, care se sfârşea în faţa unei frumoase uşi luminate slab de un neon albastru, dădea un aspect romantic unei simple bodegi.
Deschise uşa şi se trezi într-un coridor care trecea prin faţa biroului lui Mircea. În capătul acestuia, într-un loc special amenajat, stătea Ilie, „gorila” lui Mircea, un hipopotam care se ocupa de treburile necurate ale patronului. Îşi aprinse o ţigară şi îi zâmbi amical: 
- Bună seara, Ilie, ce mai e nou? 
- Barul e închis pentru tine. Nu poţi să intri. 
- Nu mai spune! Ordine de la barosan? Trebuie să fie o glumă. Mirciulica nu poate să-mi interzică mie să intru. Oricui, dar nu mie.
- Aşa mi s-a zis, să nu te primesc. Aşa că, hai, afară! 
- Văzându-l că intră, Ilie se ridică greoi de pe scaun şi spuse: 
- Încetează. Nu mă fă să te dau afară. 
- Nu fi fraier. Ştii bine că nu poți face scandal. Asta nu i-ar plăcea deloc barosanului. Strică reputaţia casei. 
- Patronu’ crede ca nu eşti un client bun, mereu eşti pus pe scandal târziu în noapte şi câteodată nici nu plăteşti. Aşa că nu se supără nimeni dacă te dau afară. 
- Crezi? 
Făcu un pas înainte şi unul în lături şi-l pocni peste gură pe Ilie cu o lovitură scurtă. Acesta căzu pe spate, răsturnând scaunul şi când încercă să se ridice, îl trase de gulerul cămăşii şi îi mai trase un pumn peste falcă. Ilie se prăbuşi greoi ca un buştean. De jos, Ilie îl privea cu reproş.
- Potoleşte-te. Mi s-a acrit de mutra ta şi de reputaţia că eşti golan. Fii cuminte. Dacă nu, te nenorocesc din bătaie. 
Ilie nu a avut nimic de adăugat, aşa că intră în salon. Cătălina juca la ruletă şi reuşi să piardă 20 de lei. 
- Scumpa mea, ştii vorba aia? Ghinion la cărţi, noroc în dragoste. Îi zâmbi cu subînţeles. 
- Nu mai stau mult. Plec în Bellagio. Dacă vrei să vii... 
- Ne vedem pe acolo. Am venit să-l văd pe Mircea. 
Ştraşnică fată Cătălina. Se înclină nonşalant în faţa ei şi se îndreptă spre biroul lui Mircea. Acesta când îl văzu, ridică mirat din sprâncene şi stinse ţigara într-o scrumieră mult prea plină.
- E ok, Mircea, stai liniştit. Nu sunt beat şi n-am venit să fac scandal. Dimpotrivă... 
Ilie apăruse în prag, frecându-şi falca. 
- E-n regulă, Ilie, îl opri Mircea. Mă ocup eu. 
- Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar, luă o ţigară şi îi spuse: 
- Trebuie să-mi cer scuze. M-am purtat ca un dobitoc la Cosmin aseară. Nu ştiu ce m-a apucat. Ştii foarte bine că n-am vrut să zic ceea ce am zis. Sunt puţin paranoic zilele astea, nu stiu de ce. Unde mai pui că băusem un amestec nefericit de spirtoase. 
Mircea începu să zâmbească. 
- E ok. Dar să ştii ca dai multă bătaie de cap prietenilor tăi. Niciodată nu ştim la ce să ne aşteptăm din partea ta. Iar uneori poţi fi groaznic de bădăran. 
- Ştiu foarte bine. Sper să mă ierţi. 
- Ei, întâmplarea e ca şi uitată, spuse Mircea, zâmbind prieteneşte. Se ridică şi scoase din bar două pahare înalte, o sticlă de votcă şi o sticlă de suc de portocale. 
- Hai să bem ceva. Ştii bine că nu pot să-ţi port pică, dar simt, aşa, că îţi baţi joc de tine. 
Zâmbi amar. 
- Ştiu. 
- Apropo, ce mai ştii de Cătălina? Încerc să dau de ea de câteva ore. 
- Tocmai ţi-a părăsit barul acum câteva minute. 
- A fost aici? întrebă Mircea mirat. 
- Aha. Nu ştii cum e ea? Când nu vrea să-ţi răspundă, nu-ţi răspunde. Nu-ţi fă griji. 
- Ştii... în legătură cu ea. Sunt nebun după ea de ceva timp. Ea nu cred că ştie nimic. Tot încerc să-i vorbesc dar nu reuşesc să o prind într-o atmosferă favorabilă, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. 
Mircea oftă adânc. 
Începea să-l plictisească discuţia. N-avea nimic în comun cu Mircea, deşi se ştiau din copilărie. Nu putea să răspundă de ce păstrase legătura cu el. Fusese o perioadă când frecventau aceleaşi localuri, petreceri, chermeze, jocuri şi alte nebunii, dar acum se schimbase radical. Nu mai era acelaşi om, devenise incredibil de insipid. Din păcate, singurele subiecte de discuţie erau afacerile lui şi ce mai făcea unul, altul.
- Nu ştiu ce să zic. Nu pare genul, e încă tânără, iar tu te-ai ramolit. N-ai să-i faci faţă. Ar trebui să ajung undeva. Ne vedem la noapte, poate ai să fii pe aici. Hai salut! 
- Nu cred. Sunt cam obosit. 
Îşi strânseră mâna şi ieşi. Noaptea se aşternuse deja, iar acum sufla un vânt tăios. Îşi ridică gulerul cămăşii şi se uită în stânga şi în dreapta. Era sâmbătă seara şi oraşul începea să prindă viaţă. Iubea întunericul. Dacă ar fi fost după el, ar fi trăit numai noaptea. Nu putea să zică precis de ce. Poate pentru că multe personaje dubioase îşi fac veacul noaptea.

#5

După o discuție lungă despre Marius, Marius 2 și Stefan, fetele ajunseră să discute despre cumpărături și alte răuri necesare:

-          Trebuie luat și niște lapte, nu mai avem pentru cafeaua de mâine.

-          Și iaurt.

-          Grecesc.

-          Neaparat.

-          Bine, deci care din noi merge? zise Eliza și izbucni în râs.

-          Amândouă. Deci, fii atentă: a-mân-do-uă. Cine?

-          Amândouă, bine...

După o scurtă pauză de verificat vizual lista, Eliza continuă:

-          Știi, nu-mi place deloc să le scriu băieților când sunt beată. Pentru că nu sunt total în control. Și pe lângă asta mai par și vulnerabilă în fața celuilalt. Ești vulnerabilă în fața ta și a celuilalt în același timp. Prea mare aglomerația de public. Daaar.. se pare că sunt oarecum în control, că nu scriu prea mult și se pare că nu scriu dulcegării. Și mă deranjează și asta.

-          Păi ori vrei să fii în control, ori nu. Hotărăște-te.

-          Ideea e că uneori nici eu nu știu ce vreau de la Marius. De ce mă mai bântuie. Și într-un fel mă gîndesc că dacă atunci când sunt beată și-mi vine să-i scriu i-aș scrie ceva mai clar... ar fi de ca și cum m-aș păcăli pe mine însămi ca să aflu de la mine ce vreau de fapt.

-          Auzi, de ce nu mi-ai spus că trebuie să stau jos și să fiu atentă. N-am înțeles.

-       Adică... eu nu țin minte că îi scriu. Sunt total absentă față de mine când o fac. Iar când mă trezesc citesc ce i-am scris. Și așa aflu de la cealaltă parte a mea ce vreau în planurile interioare, la care în mod normal nu am acces. Dar și partea aia a mea e calculată. Ceea ce e bine pentru mine - asta trează care iese în lume și a doua zi. Că ei - aia beată - ce-i pasă? Daaar. Ies în lume  - ceea ce e bine - dar nici de aflat de la mine ce vreau, nu aflu – ceea ce e rău.

-          Buun. Înțeleg. Dar  poate partea aia din tine care speri că o să se dea de gol nu face nimic serios.

-          ?

-     Adică nu vorbește din străfundurile tale pe care le negi, ci din niște rămășițe care nu sunt de fapt semnificative. Nu vorbește cartoful din fundul sacului de cartofi care ești, ci bucățica de cartof din farfurie care nu a mai fost mâncată și pe care poate că nimeni nu vrea s-o mai mănânce oricum. Poate lui îi scrie restul ăla de cartof și nu cartoful cel mai important, ăla care îi susține pe toți ceilalți din sac, ăla de pe fundul sacului.

-    Uau, Andra, metaforele tale mă fac să mă simt minunat. Cu un sac de cartofi nu am mai fost comparată până acum, era timpul. Mă simțeam goală pe interior pentru că nu vedea până acum nimeni cartoful din mine.

Andra îi zâmbi mulțumită de rezultat.

-          Deci, crezi că ceea ce vreau să-i spun când beau s-ar putea să nu fie important. E o teorie bună. Dar în mod egal, s-ar putea să fie important.

-          Corect. Când îi scriu lui Ștefan nici eu nu sunt foarte sigură de ce îi scriu: pentru că mă simt singură? pentru că mă simt uitată? sau pentru că efectiv mi-e dor de el? De el, și nu de conceptul de om care să conteze. El, un om real, nu doar un concept.

-          Ori ar trebui să nu mai bem ori ar trebui să bem mai mult.

-          Ai vorbit ca o adevărată domnișoară. Hai să mergem la Kaufland înainte să se închidă. Dacă Ștefan nu e, măcar iaurt să fie.

-          Poate mă caută totuși Marius ăstălalalt. Să fie niște iaurt și niște iluzie acolo.

-          Iluziile sunt dăunătoare. Chiar dacă te caută ar trebui să-l refuzi. Mai ai nevoie de o pauză. Zic.

#4

Barul se afla la câteva străzi mai încolo, fiind destul de cochet pentru cartierul în care era amplasat. Pereţii văruiţi într-un ocru şters împreună cu mesele şi scaunele capitonate cu stofă vişinie şi podeaua din beton sub formă de mozaic dădeau un aspect reconfortant stabilimentului. În stânga cum intrai se aflau două rulete, iar în dreapta aparatele. Barul circular trona în mijloc iar în spatele lui câteva mese în caz că voiai să te relaxezi. Intră şi îl salută pe Cornel, care freca maşinal tejgheaua barului.

-         Tot gol?

-      Tot gol. Aşa e de câteva săptămâni. Şi aşa o să rămână. Nimeni nu mai vine, răspunse Cornel.

-         Păcat. Vremuri frumoase. Ce jocuri, ce partide se încingeau aici. Serile de poker. Toţi baieţii buni.

-         Ce să-i faci... Nimeni nu mai are bani. Acuma patronu’ a pus la bătaie o maşină, poate, poate să mai atragă câte un client, doi. Degeaba. În două luni maxim se închide, ăsta-i sfârşitul.

Se ridică de pe scaun, scoase zece lei din buzunarul de la spate şi îi băgă în ruletă, punându-i pe toţi pe negru. Bila se învârti şi ieşi roşu.

-         E flămândă, nici măcar câteva sute de lei nu mă lasă să câştig, spuse Marius râzând. Fă-mi şi mie un whisky dublu te rog.

­         Poate mă crezi sau nu, spuse Cornel scoţând dopul de la sticlă, viaţa e exact ca maşinăriile astea. Nu poţi câştiga niciodată pe termen lung. De fapt, cred că am spus-o dintotdeauna.

-         Cum aşa? E dracul atât de negru?

-         Ei bine, răspunse barmanul, joci roşu, iese negru. Aştepţi să vină asul şi nu vine.

Aruncă prosopul deoparte şi îşi sprijini capul într-o mână uitându-se trist la el.

-         Nici nu ştiu ce-o să fac după se închide, continuă el cu privirea pierdută în gol. Să caut altă bodegă, m-am săturat. Mai ieri umblam după una care lucra pe aici pe aproape la un non-stop. Frumuşică, mai plinuţă aşa, dar nu conta pentru mine pentru că avea forme. Am făcut tot ce-am putut să fac ca să pun mâna pe ea.

-         Şi ai reuşit? l-a întrebat Marius.

-         Nu. Într-o noapte mă săturasem să tot o dau pe ocolite, eram disperat. Mi-am spus că, acum ori niciodată, era momentul să lămurim lucrurile aşa că am luat nişte flori şi m-am dus la ea la uşă.

-         Nici asta n-a dat-o pe spate?

-         N-a fost numai atât. Când am sunat la uşă mi-a deschis un ţigan, din ăia pe care îi vedeai mişunând pe vremuri la autogară. Mi-a zis să revin în douăzeci de minute că fata avea client.

Făcu o pauză scurtă.

-         Da, tipa asta, aşa drăguţă cum era, cu mutrişoara ei de copil, cu ochişorii ei mari şi dulci, fusese futută de juma’ de cartier.