#9

-         Bună!

„Sper că nu o să decurgă greu discuţia asta. Vai, am uitat că atunci când te întâlneşti cu un tip nou primele cuvinte ies greu. Primele 10.000 sau aşa ceva...”

-                Salut, aştepţi de mult?
-      Nu chiar. Eram la cumpărături când ţi-am văzut mesajul. Am calculat că ajung acasă, las lucrurile şi mă mişc rapid spre centru, dar calculele mele au avut o eroare destul de mare. Credeam că am întârziat de fapt.

Se uită maşinal la ceasul de la mână imaginar.

-           Îmi pare rău, câteodată îmi rămâne ceasul în urmă. Se uită la berea din mâna ei, apoi scrută încăperea barului. Văd că nu ai găsit masă liberă. Ce bei? Bere? Mă aşteptam la un cocktail. Stai aşa să-mi iau şi eu una. Revin imediat, spuse el zâmbindu-i.

„Cocktail... Nu par destul de plină de succes dacă n-am un cocktail? Sau ce, e berea prea masculină? Ah, iartă-mă că am uitat să mă încalţ cu tocuri azi. Poate mă invită după berea asta în  << lumea bună>>, în Stars, că sigur nu mai vorbim altă dată! Şi-aşa simplificăm toată chestia: hocus-pocus.”

Se îndreptă spre bar şi se întâlni cu gardianul localului, Ghiţă. Îşi strânseră mâna cordial.

-             Care-i treaba, cum merge?
-       Păi, care să fie, m-au sunat aştia azi să vin aici. Era ziua mea liberă. Ce să-i faci, asta e. Da’ tu?

-             Ca de obicei, ca-n fiecare weekend. Sunt cu o brunetă.

-             Bun aşa, bun aşa, şi începu să râdă tare.

-             Ne auzim mai încolo.

La bar ceru o bere şi se întoarse înapoi la ea.

Ciocniră şi apoi începură să se uite în jur, parţial din curiozitate, dar mai ales ca să tragă de timp.

-             Trebuie să recunosc o chestie. Eu nu mai ştiu foarte bine ce am vorbit când ne-am întâlnit data trecută. Na, se întâmplă. După cât de familiar te-am observat că eşti cu gardianul, tind să cred că ai trecut şi tu prin aşa ceva în viaţa asta.

„Să-i spun oare şi că i-am scris din greşeală, că vroiam să-i scriu altcuiva, sau o să creadă că sunt prea... nu-cum-se-cuvine? Ori poate se simte jignit. Aş prefera să pot să spun asta şi să râdă. Oleacă de simţ al umorului, dom’le!”

-             Da, bineînţeles, par băiat cuminte?

Încercă să rădă. Apoi, printre dinţi, cât să nu audă:

-             De prea multe ori...

-             Ce?

-      Nimic, aşa e. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta. Nici eu nu-mi amintesc prea mult. De obicei, în nopţile de weekend mă întâlnesc cu o grămadă de persoane. Ce ştiu e că eram cu John la masă. Şi părea că-l ştiai destul de bine.

-             Da... bine şi nu prea. Am fost colegi în liceu, dar nu vorbeam prea mult. Există doar o senzaţie mai puternică de familiaritate decât cu alte persoane cu care nu vorbesc foarte mult, doar pentru că am împărţit acelaşi spaţiu timp de patru ani.  Na... Dar tu? Îl ştii de mult?

-           De mult prea mult timp, de vreo 7-8 ani. Obişnuiam să ne întâlnim la casa aia în paragina de pe strada Berthelot cu alţi prieteni, dacă ai prins-o. Acum s-a deschis un club de fiţe acolo, Stars.  Locul ăla era renumit pentru adunări din astea. La vârsta aia nu aveam aşa mulţi bani să ne permitem să mergem în baruri. Aşa era pe atunci, mai puneam bani la ceva, mai aducea cineva ceva de acasă, ne distram. Apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, am schimbat prietenii, dar ne mai întâlneam ocazional. În ultimul timp am reluat legătura, ne-am întâlnit întâmplător.

Îi zâmbi şi trase o înghiţitură de bere. Din ce observă, ea bea ceva mai repede ca el, ceea ce îi plăcu.

-             Fie între noi, era destul de dement pe vremea aia. Chiar mă mir cum se însoară. Mă aşteptam ori să nu-l ia nimeni ori să o facă după 30 de ani. De fapt, vorbesc prostii. Oamenii se schimbă.

-          Era destul de cuminte în liceu. Când mi-a zis că se însoară nu m-am gândit la... vreun contrast cu ceea ce ştiam eu despre el. M-am gândit doar că... trece timpul... Şi dacă eu nu-mi dau seama că trece, atunci îmi aduc aminte când văd ce fac alţii. Cu cât sunt schimbările lor mai semnificative, cu atât îmi dau seama că viaţa se măsoară uneori în... schimbări...

„Nu că ar fi asta o schimbare pe care eu să vreau să o fac. Să-i spun că nu cred în căsătorie, sau o să creadă că bat vreun fel de apropouri la evoluţia acestei întâlniri, pe termen lung? Nesfârşit de lung!” şi începu să râdă de propria glumă, din propriul gând.

-             De ce râzi? o întrebă el.

-            Poftim? Aa... s-a împiedicat tipul ăla. Nu trebuia să râd, urât din partea mea.