#27

Când Andra reveni în cameră cu două cești mari de cafea, Eliza era aproape adormită din nou.

- Hai, da' trezește-te, prințeso! De ne-am putea permite toți să dormim câte o zi întreagă!

- Andra! spuse Eliza apăsat după care făcu o pauză, pregătindu-se parcă să spună ceva foarte serios. Eu sunt prințesă, recunosc. Făcu o pauza scurtă din nou. Dorm cât vreau într-o minunată zi însorită de sâmbătă și nu mă simt prost cu asta. Pauză, apoi turuind repede. Facem așa: tu accepți că eu sunt prințesă așa cum accept eu că tu ești Zâna Zorilor, împărțim frățește între noi Regatul Zilei - eu iau Noaptea, tu iei Dimineața cu tot cu Zi, desigur - și respectăm fiecare rolul celeilalte în protejarea Soarelui respectiv a Lunii de pe cer. Nu am vrea să le fure careva să le închidă într-un turn. 

- De acord, îi răspunse Andra cu aceeași seriozitate. Hai, ridică-te în capul oaselor și bea-ți cafeaua și vorbește cu mine rogu-te, că nu am stare.

Eliza se uită amuzată la ea și se ridică ușor-ușor sprijinidu-se de marginea patului, doar spre a-i face hatârul.

- Dar de ce n-ai stare, tu?

- Era să-i scriu azi lui Ștefan. Îs curioasă ce face. Aproape că am gândit o secundă că ai dreptate: foștii pot fi prieteni, se pot suna să se întrebe de sănătate. Apoi mi-am revenit și mi-am adus aminte că mereu am considerat asta a fi dăunător. Mi-am scris pe o foaie mare deasupra biroului: ”Pentru binele cui îl întrebi ce face?”. Asta o să-mi aducă aminte că nu câștigă nimeni din nicio discuție. Dar tot am nevoie să stau ocupată ca să mă abțin de la folosit telefonul în moduri atât de greșite.

- Nu înțeleg de ce crezi că nu faci bine nimănui dacă îl cauți. În primul rând, îți calmezi dorul, deci un punct pentru tine. Apoi, afli că e bine: ai asta încă în sânge, nevoia de a ști ce face. Nu ești ”dezintoxicată” încă și până vei fi, ai nevoie de câteva doze mici și rare să-ți potolească sevrajul. Deci, iar câștigi.

- Nu, asta e ca berea. Nu există ”Beau numai una.”. Mă trezesc mai târziu că vorbim iar zilnic și apoi când ieșim la o bere îmi face cunoștință cu noua lui mare și arzătoare iubire. Iar eu dau mâna cu ea forțându-mă să-mi țin cu mândrie capul sus, ba să mai și zâmbesc, și nu îmi dau seama că îi strâng mâna dureros de tare. Pentru că în realitate nu vreau să-i zâmbesc, ci să-i dau una. 

Urmă o pauză în care parcă amândouă își imaginau scena și se întristau de cât putea fi de reală.

- Da,  zise Eliza. Prima dată când o vei vedea, vei vrea să o bați. Nu neg. Mă rog... aici situația e ca și cu berea, cum ziceai mai devreme: nu există doar una... Dar na, după primele zece dăți totul va fi OK. Ba vei începe și să accepți că fata aia are calități.

- Știi ce? Pentru mine va avea doar o calitate: aceea de a fi o potențială nouă fostă. Până când nu va fi fostă n-o să aibă nicio calitate în plus. Apoi o să aibă poate chiar mai multe decât Maica Tereza.

- Mda.... o să-ți treacă.

- Mda... nu cred. Băi, fato! strigă vioi Andra, având brusc o revelație. Sun-o pe Magda să vezi ce era cu băiatul ăla. Cu ea ai ieșit aseară, nu?

- Da, da, da! Ai dreptate. Ba chiar stătea cu ea la masă băiatul. Telefonul, telefonul, unde mi-e telefonul? și sări din pat de parcă s-ar fi însănătoșit brusc.

#26

Marius se sculă pe la două. Se duse la fereastră și privi în jos. Era o zi mohorâtă și rece. Se gândea la Radu și la Laura, în special la ea. Era o tipă a-ntâia, pe gustul lui și se potriveau de minune. Nu putea spune exact de ce nu erau împreună. Poate pentru că era de părere că ea merita ceva mai mult decât un ticălos și jumătate ca el.

Bău un ceai negru și începu să se îmbrace, fredonând un șlagăr vechi. Tocmai își încheiase ultimul nasture de la cămașă, când sună telefonul.

Era Laura care-i spuse veselă:

- Bună dimineața. Cum te simți? Eu mă simt groaznic. Am avut destule bătăi de cap cu Radu încât am nevoie de o consolare.

Marius zâmbi în receptor.

- Ai găsit ceva?

- Da. Le am la mine. Aseară ne-am întâlnit cu o fostă prietenă de-a lui la Sauvage și s-a produs o mică scenă... nu cine știe ce. 

- Înțeleg. Unde-i Radu și unde ești tu?

- Radu doarme tun. Arată ca un hipopotam leșinat. Vorbesc de peste drum. Am fost acasă și m-am schimbat. Trebuie să-ți spun că îmi datorezi o rochie. Cea pe care o aveam aseară s-a dus dracului când fosta lui prietenă i-a aruncat în față un cocktail străveziu. Marius izbucni în râs. 

- Am impresia că te-ai distrat bine azi-noapte. N-ai vrea să ne vedem în jumătate de oră la restaurantul nostru? Crezi că Radu n-o să miște încă vreo două ore?

- Cu siguranță. După cum arată, s-ar putea să doarmă până diseară.

- Excelent. Așa că vom lua masa amândoi, poate îți voi cumpăra o rochie nouă și apoi ai să stai cu el până diseară, când o să am nevoie de el. La trei acolo, da?

Închise telefonul și zâmbi, gândindu-se că lucrurile mergeau ca pe roate.

Băuse deja un Martini când sosi Laura. Arăta bine într-o pereche de blugi strânși pe corp și o bluză largă, decoltată, cu modele complicate ce aminteau de desenele mayașilor. Zâmbea, proaspătă și atrăgătoare ca întotdeauna. După ce bău și ea un Martini, Laura își puse bărbia în mâini și i se adresă lui Marius. 

- Așa, acum să-ți povestesc ce s-a mai întâmplat azi-noapte. Nu-mi place să amestec afacerile cu mâncarea.

Marius îi zâmbi, comandară amândoi și o rugă să-i dea drumul.

- După ce ne-am despărțit de tine, Radu a rămas somnoros până aproape de casă, când și-a revenit dintr-o dată și nu voia în niciun chip să meargă acasă. Ideea mi-a plăcut deși nu aveam chef ca el să o facă pe tipul pasional. 

- Ideea asta cu Radu amorez e caraghioasă. Un fel de elefant care dansează pe tocuri. 

- Poate, dar nu pot face prea bine față la elefanți năbădăioși.

- Păcat.

- Nu mă pasionează oameni din aștia, doar știi foarte bine. În fine, Radu mi-a propus să mergem la Sauvage și am zis ok, cu condiția să nu trebuiască să dansez. Așa că am luat-o spre Sauvage pe jos. Tot drumul a fost într-o stare groaznic de morbidă. A reușit aproape să mă facă să plâng. Tema generală a confidențelor lui a fost că e un om neînțeles, că toate femeile își bat joc de el, că își pierde banii la ruletă, că a îndurat tot ce poate îndura un om și că moartea va fi o adevărată ușurare.

- Se potrivește perfect cu Radu. Și tu ce ai făcut?

- Am fost foarte dulce și consolatoare. I-am spus că clipele cele mai întunecate sunt cele dinaintea răsăritului...

Râseră amândoi.

- Faină gluma, spuse Marius. Pariez că i-ai mai spus că întotdeauna există speranță.

- De fapt, cred că i-am spus și asta, confirmă ea veselă. I-am servit câteva proverbe și încurajări. Asta l-a făcut să devină copilăros și bizar și a început subit să devină foarte intim. Noroc că am ajuns la Sauvage și acolo a făcut scandal.

Își bău paharul de Martini, acceptă o țigară oferită de Marius și continuă:

- La început s-a purtat bine și chiar l-am luat la dans la un moment dat. Îmi sărise și mie somnul. Toate bune până când a apărut fosta lui prietenă cu un băiat la braț și asta nu i-a plăcut deloc lui Radu, care a început să facă observații jignitoare la adresa ei. La început vorbea cu voce joasă, dar pe măsură ce trecea timpul și după ce a mai băut câteva pahare mari de whisky, tonul cu care vorbea devenea tot mai puternic. 

- Așa se întâmplă cu oamenii foarte beți, aprobă Marius.

- Apoi a devenit cam violent - continuă Laura - și băiatul care era cu ea a venit la noi, protestând politicos. Radu a devenit foarte sarcastic și că n-a spus nimic rău despre ea, că-i o vacă și că ar fi în stare să-l stoarcă și de ultimii bani și alte chestii.

Laura scutură, delicat, scrumul țigării, când ospătarul le aduse prânzul. 

- L-am privit semnificativ pe băiat, dând a înțelege că Radu era foarte pilit și să nu-l bage în seamă. El s-a mulțumit să-i zică să stea liniștit și să-și vadă de treburile lui. Între timp, apăru la masa noastră fosta lui prietenă care era foarte furioasă, probabil plictisindu-se de atâta așteptare. L-a făcut de două parale pe Radu și, ca argument final, i-a aruncat cocktail-ul fix între ochi dar jumătate din el a ajuns pe rochia mea. Oricum rochia nu era cine știe ce așa că m-am abținut să mai zic ceva. Și apoi m-am gândit că ai să-mi cumperi tu, poate, alta nouă.

- Deci te-ai gândit și la mine. Și ce s-a mai întâmplat?

- S-a creat puțină agitație, așa că am încercat să-l conving pe Radu să mergem acasă dar el nu mă auzea. Tot o împroșca cu venin pe fosta lui prietenă. Ea i-a spus că totul s-a terminat între ei doi, iar el i-a răspuns că-i o viperă și că are să-i vină de hac dacă mai povestește în stânga și în dreapta de ce s-a întâmplat acum trei seri. La care fosta lui prietenă l-a întrebat cine i-a spus asta, iar el a răspuns că tu. Apoi ea i-a zis că în locul lui n-ar avea încredere în tine și că ești un tip foarte periculos.

- Ce idee năstrușnică! Eu, periculos?

Laura îi zâmbi malițios. 

- Nu-s o fire curioasă, dar pot să știu ce s-a întâmplat acum trei seri?

- Nu-ți bate capul. Oricum misiunea ta e aproape gata.

Laura strâmbă drăgălaș din buze, ca un copil mofturos.

- Păcat. Tocmai când începea să devină amuzant.

- Toate lucrurile plăcute au un sfârșit, răspunse Marius. Tot ce trebuie să faci este să-l aduci diseară la nouă la Bellagio. Am să fiu și eu acolo și am să ți-l iau de pe cap. E-n regulă?

Laura aprobă din cap.

- După aceea aștept să ne distrăm ca pe vremuri într-una din zilele viitoare.

- Cu siguranță, făcu Marius în timp ce ciocniră paharele.

Mâncară și băură alte cocktail-uri. Își aminteau întâmplări din trecut și rădeau. După ce chelnerul aduse nota de plată și, în timp ce savurau o țigară, Laura îl întrebă pe Marius, desenând un cerc imaginar pe fața de masă cu degetul:

- Și... te vezi cu cineva?

- Doar știi că am ochi numai pentru tine.

Zâmbi.

- Ei, cred că ar trebui să vezi ce mai face individul, nu-i așa? reluă Marius.

Laura scoase din poșetă un plic cu câteva hârtii împăturite și-l întinse lui Marius.

- Ce mi-ai cerut să-ți aduc.

- Excelent. Vinerea asta promit că am să fiu numai al tău. Atunci am să-ți dau și banii. 

- Bine. Atunci, pe mai târziu.

- Au revoir și nu-l lăsa să bea prea mult.

#25

- Ți-ai luat pălărie nouă, măi fato? Hai, trezește-te, că e ora 3 după-amiaza deja. Sunt la a doua cafea, nu vreau să o beau și pe asta singură.

Andra vorbea parcă prea tare pentru ea care, ridicând ușor capul de pe pernă, se întreba de cât timp era acasă.

- La cât am ajuns... și prin ce minune mi-am mai și schimbat hainele înainte să ma culc? o întrebă Eliza pe Andra, sincer derutată.

- Nu știu, dragă, am dormit ca un sfânt: bine cât să rămân proaspătă.

- Blasfemia de dimineață, zise Eliza cu ironie. Sper că nu vrei să discutăm acum despre cum cred - în ciuda orientării mele religioase libere ca pasărea cerului - că treaba asta cu sfinții care nu putrezesc e posibilă. Pentru că nu-s în stare, deși mă simt provocată și aș cam vrea. Își trânti capul înapoi pe pernă privind fix spre tavan.

- Și cam de ce crezi tu asta?

- Pentru că poți să aparții tuturor religiilor deodată și chestia asta rămâne valabilă pentru... simplul motiv că există ceva imaterial dar puternic dincolo de tot ceea ce e material.

- Diferența dintre mine și tine e că tu crezi în toate religiile, dar eu nu cred nici măcar într-una.

- Tu ai deschis discuția asta doar ca să mă forțezi să mă dezmeticesc. Ce-i cu pălăria aia? o întrebă uitându-se la Andra în timp ce abia se sprijinea într-un cot.

- Cum adică? Tu ai venit cu ea. Am găsit-o pe scaun.

- Dar... eu am plecat cu o șăpcălie de acasă... credeam că avea să plouă. 

După o pauză de gândire, își reveni.

- Băiatul! Dumnezeule, băiatul ăla frumos! Ca trezită din morți, Eliza se ridică în capul oaselor și începu să râdă isteric. Haha, credeam că aș fi putut sta un secol lângă el fără să-și dea seama că exist! Auuu, futu-i!

Se întinse înapoi în pat. Mișcarea o făcu să își dea seama că era cumplit de mahmură. Avea să fie genul ăla de zi în care orice poziție în afară de cea de întins pe pat, cu capul în jos, i-ar fi făcut rău.

- E a băiatului.

Andra o privea cu răbdare și aștepta continuarea.

- S-a uitat brusc la mine, după ce am stat doar un sfert de secol lângă el, iar nu un secol întreg, și m-a invitat să bem un shot. Nu știu cum, după aia m-a condus acasă. Cred că a durat vreo oră drumul până acasă - și n-am nici cea mai vagă idee pe ce mă bazez când fac estimarea asta - dar nu țin minte decât că m-a sărutat când eram aproape de parc... apoi... aaa, apoi, stai să vezi, ce chestie tâmpită! I-am spus că trebuie să ne uităm puțin la cer. M-am întins pe iarbă și l-am tras de mânecă să se întindă și el. Am vorbit despre cer cred oleacă... sau mai mult... și la o bucată de vreme mi-am dat seama că îmi era frig. Era umed pământul. Și apoi... mă ajuta să-mi caut șapca... și n-am găsit-o. 

Făcu o pauză în care se uită lung la pălărie.

- Pălăria asta nu știu de ce e la mine, dar știu că o purta el.

- Și cum îl cheamă pe mândrul ăsta?

- Păi.... țin minte că l-am întrebat. De fapt, țin minte formularea asta: ”Cum te cheamă? Sunt sigură că mi-ai spus deja, dar am uitat, mă scuzi.” Asta... asta arată că l-am întrebat cum îl cheamă de măcar două ori.

- Ceea ce te-a ajutat să afli că îl cheamă....

- N-am nici cea mai vagă idee! Of, Doamne! Hai, Andrușca, fii fată bună și adă cafeaua aia până aici. Eu nu mă pot ridica. Când încerc să mă ridic simt cum cade pământul în gol. Astăzi suntem doi poli de același semn care se resping. Eu și pământul avem același semn și nu putem sta aproape unul de altul. Adicătelea... ah, mi-e rău, și duse mâna la gură, parcă încercând să verifice dacă avea să vomite sau nu... adicătelea sunt praf!

#24

Marius se îndreptă spre locul unde stătea Radu și își trase și el un fotoliu. Între timp, intră și țiganul aducând whisky, cola și pahare. Le așeză pe masă și plecă și el după fete. Marius pregăti băuturile și îi întinse un pahar plin lui Radu. Se puse pe fotoliul din fața lui și, privindu-l cu bunăvoință, deschise vorba:

- Mare ghinion, Radule.

Radu aprobă din cap mecanic.

- Da. După ce că am pierdut la ruletă, trebuia să pierd și aici. Acum nu mai am niciun ban. Dumnezeule!

- A venit jos o carte cum rar se întâlnește. Șansele cred că erau incredibil de mici. Vrei să te împrumut cu ceva bani? Poți să-ți dau trei sute.

- Mersi mult, ești un adevărat prieten.

Marius scoase două țigări din pachet. Îi dădu una lui Radu, apoi scoase bricheta și aprinse țigările. Pe fondul simpatiei pe care o afișa, Marius începu să-l descoasă subtil pe Radu. Stimulat de întrebările bine plasate și de un oarecare moment de luciditate, Radu începu să-i povestească că pierduse sume importante la ruletă și dădu de înțeles că trebuie să le returneze. De câteva ori îl cuprinsese panica dar Marius știuse să fie înțelegător și să-l liniștească. Ba mai mult, îi promisese că îl va ajuta cum poate, că are niște mici afaceri în care l-ar fi putut implica și pe el, cât să iasă la liman cu banii.

- Știi ceva, zise Marius în  timp ce luă paharul gol din mâna tremurătoare a lui Radu, și eu am avut multe încurcături și necazuri la viața mea. 

Îi umplu paharul pe jumătate cu whisky sec.

- Dă-l peste cap, continuă el, te va înzdrăveni imediat.

Radu dădu pe gât paharul, scuturându-se de tăria băuturii.

- Întotdeauna am avut o atitudine pozitivă. Ce rost are să stai degeaba și să te plângi de situație? Te aduni de pe jos și încercă să găsești soluții. Nu știu cum se face că de fiecare dată am reușit să o scot la capăt. Uneori am senzația că există o forță metafizică care are grijă de mine. Cei care cred în așa ceva ar numi-o providență, dar în cazul meu exagerează cumplit.

Făcu o pauză pentru a pregăti încă două pahare. Radu îl privea fix. Fața lui căpătase o culoare albicioasă, ciudată.

- Mai dă-mi să beau.

- Iartă-mă. Bat câmpii, spuse Marius. Dar te asigur că o vei scoate la capăt. Stai liniștit și, apropo, dracul nu-i așa de negru. Trebuie s-o conduci pe Laura. Te place. 

- Ce vrei să spui? Ea spunea că...

Marius zâmbi.

- Te tachina. Mi-a spus în taxi că ești un tip interesant, cu simțul umorului.

Radu izbuti să zâmbească iar Marius se felicita cum putea să mintă cu atâta nonșalanță.

- Nu poți să spui că nu-i nimic adevărat din toate astea, făcu Radu. Am și eu părțile mele bune.

Marius se îndreptă spre ușă.

- Am să-i spun Laurei că plecăm.

Radu aprobă din cap și, sculându-se din fotoliu, se îndreptă nesigur spre sticla de whisky.

În salon, fetele stăteau plictisite pe taburetele de la bar. Laura se juca cu toarta ceștii de cafea, iar tipa brunetă butona la telefon.

Marius se adresă barmanului:

- Dă-mi, te rog, patru shoturi, trei foarte slabe și unul cu...

La auzul ingredientelor, fetele făcură ochi mari.

- Dumnezeule, vrei să-i găurești stomacul?

- Vrei să mai ai de furcă cu el în seara asta?

- Sper să nu. Începe să mi se facă somn.

Radu ieși din toaletă și veni la bar.

- Să bem! spuse Marius.

Ciocniră toți patru paharele care erau de aceeași culoare și le dădură pe gât. Lui Radu i se  tăie respirația și se schimonosi de șoc. Pentru moment, Marius crezu că va leșina, dar spre norocul lui Radu, acesta rezistă loviturii.

Marius îi sui pe Radu și pe Laura într-un taxi, iar Radu se prăbuși în colțul său, epuizat.

- Aici ne luăm rămas bun, Laura.

- A fost destul de plăcut.

- Mă suni mâine, da?

- Da. Noapte bună.

- Somn ușor și ai grijă de el. Cât se mai poate. 

#23

Intră în bar ușor agitată. Era 11 noaptea și abia pe la 10 se trezise și începu să se pregătească de ieșit. Cumva, știa sigur că avea să bea ceva mai mult decât ar fi fost indicat, că avea să danseze, să vorbească câte puțin cu mulți oameni, să se plimbe între mai multe baruri și așa, până dimineața, avea să se calmeze. Începu light cu o bere. Nu își dăduse întâlnire decât cu Magda, dar acolo aveau sigur să apară la un moment dat câțiva prieteni. Pe lângă ei, mulți alți oameni cu care se saluta dar cu care încă nu stătuse vreodată împreună la o bere cap-coadă. Știa oricum că va ajunge să vorbească mai mult și cu ei dacă ceva îi apropia cu adevărat, fie ca circumstanță, fie ca personalitate. Iar dacă nu, se bucura cel puțin de zâmbetele colecționate de la ei și de cele oferite de ea lor.

Magda ajunse după vreo jumătate de oră. Un shot împreună și apoi ieșiră să cumpere o votcă mică de la chioșc. Era mult mai ieftin și mai ”constructiv” să bea ceva din afara barului. Întotdeauna se amețeau mai repede așa. 

- Știi, fată... mi-e dor de ceva, dar nu știu de ce. Spun așa: hai, noroc!

Înapoi în bar, Magda rămăsese să vorbească cu niște prieteni din copilărie. Eliza se întâlni oricum cu Teo, Călin, Mihuț și Ioana. Cu toții formau un grup eterogen dar care se închega bine când se întâlneau în baruri. Barca Piraților, unde erau și acum, era locul lor preferat. Discuții serioase nu se puteau lega ușor cu muzica tare de pe fundal, dar acolo nu aveau nevoie să își spună prea multe lucruri pentru a se simți bine unii în compania celorlalți. Un dans cu Ioana, apoi cu Narcis - care se ridicase de la masa lui doar ca să o salute - o glumă proastă cu Teo și un shot cu ... pe el nu știa cum îl cheamă. Vorbeau câte puțin când se întâlneau întâmplător aici. Era notar, sau așa ceva. Tipul de om care arată prezentabil și vorbește frumos, astfel încât nu avea cum să îi displacă în vreun fel. Nu reușise însă nici să se împrietenească prea strâns cu el - știa foarte puține despre viața lui. Respect reciproc și shot-uri băute împreună, cam asta îi lega. Mihuț îi spunea că sigur o place, dar ea nu credea că vrea altceva decât companie. Muzica deja se auzea mai tare pentru ea, deși nimeni nu schimbase volumul. Totul era pictat în culori mai calde și oamenii erau mai prietenoși. Cam așa vedea lucrurile atunci când alcoolul reușea să o înveselească.

- Hei, hai cu noi la masă! îi făcu semn Magda, care încă stătea cu vechii ei prieteni.

Se așeză lângă Magda și vorbiră mult timp, fără să se uite la ceilalți de la masă.

- Am băut un shot mai devreme... cred ca a fost ăla de a umplut paharul!

- Ooo, apreciez jocul de cuvinte, dar știi că mi-ai mai spus asta o dată? Cu fix cuvintele astea „jucăușe„?

- Seriioooooos? întrebă Eliza râzând tare. Brusc, punându-și capul pe masă pentru a râde mai bine, observă că lângă ea stătea un baiat brunet cu trăsături delicate și totuși cât se poate de masculine.

”Băiatul ăsta cine e? E de mult aici la masă? Dar eu.... eu de când sunt aici la masă? Îhm... vorbește cu... ah, îl știu pe băiatul cu care vorbește! Am făcut cunoștință acum o săptămână cred. Anyway... cred că și dacă aș sta un an la masa asta, fix lângă el - cum stau acum - nu m-ar observa. Ce mai, un secol! Un secol dacă aș sta aici, băiatul ăsta nu ar observa că exist!”

Se întoarse înapoi către Magda și continuară să facă glume proaste împreună. Ceva timp mai încolo, Magda nu mai era la masă. Nu își putea da seama de cât timp se ridicase de acolo. Brunetul delicat era încă acolo. Se uită la el lung, având impresia că nu avea cum să își dea seama că se uită la el.

- Hei, hai să bem un shot!

Brusc era mai trează.

- Poftim?

- Hai la bar. Dau un shot.

Zâmbi și se ridică derutată. 

”A remarcat că eram acolo...”

#22

Noaptea era neagră ca păcura. Taxiul condus cu greu de șoferul care, aplecat peste volan, scruta cu mare atenție drumul, se târa pe stânga bulevardului în drum spre cazino.

Marius stătea împreună cu Laura în spate și din când în când îi ajungea la nări parfumul ei. Radu stătea în față, sprijinindu-și brațul de portieră. Capul i se bălăngănea la fiecare hurducătură a mașinii, iar ochii i se închiseră aproape de tot. Aerul rece al nopții, apoi căldura din taxi îl dăduseră gata. Era foarte beat. 

- Ușurel, Radule, spuse Marius atunci când acesta părea că se prăbușește peste șofer. Ai să te dregi imediat.

Radu se mulțumi să ofteze. 

- Pare un băiețel ciudat. Cam patetic, așa, comentă Laura

- Iartă-mă că n-am găsit altul mai interesant. 

Genunchii li se atingeau în întuneric. 

- Nu-i nimic. Seara de abia acum începe, nu? Ar trebui să devină mai palpitant. Încep să mă simt ca într-un roman polițist. Sper că nu iese cu scandal la cât de beat e. 

- Stai liniștită, nu va fi chiar atât de palpitant. 

- Tocmai de asta îmi era teamă. 

Taxiul se opri, cu o smucitură, la marginea trotuarului. Radu deschise ochii, începu să clipească des, trecându-și limba peste buzele uscate.

- Unde suntem? Credeam că mergem să jucăm cărți.

Marius se aplecă în interiorul mașinii și-l înhăță pe Radu, scoțându-l afară.

- Ce se întâmplă? reluă Radu. Apoi, întorcându-se spre Laura: Cred că s-a dat la tine, nu-i așa?

- Exact. Am vrut să mă apăr dar tu dormeai tun.

- Ai auzit ce-a spus, mă? Că ți-ai tras-o cu ea în timp ce eu dormeam. N-am să te iert ni-niciodată.

Marius îl apucă pe Radu de braț și porniră spre cazino.

Trecuse de trei dimineața.

Fata - o brunetă subțirică, cu fața rotundă și palidă - așeză cărțile în cutia de pe masa verde. Tipul, un țigan cu părul negru și unsuros, îmbrăcat strident cu prost gust, ieșise din separeu să aducă niște whisky și cola. Laura, conștientă de faptul că fata o studia cu o anumită invidie feminină, își aranja bretonul în fața oglinzii de deasupra șemineului.

Grei, aproape treaz, Radu stătea cufundat într-un fotoliu în capătul celălalt al camerei. Privea înert în gol, iar pe față i se citea groaza. Își aprinse cu mâini nesigure o țigară.

Marius, care rătăcea prin încăpere privind tablourile de pe pereți, îi făcu cu ochiul fetei, care îi se adresă Laurei cu o voce vioaie. 

- S-a făcut cam frig aici. Hai dincolo, în salon, e mult mai cald. Putem bea și o cafeluță. Ne-ar prinde bine la ora asta.

Marius o aprobă:

- Da... duceți-vă dincolo. Vreau să vorbesc cu Radu ceva.

#21

- Ce, mă? Cum a zis asta? Bă, n-am vorbit cu ea! Pauza de 20 de secunde și zice din nou, mai apăsat și mai răspicat: N-am vorbit cu ea! Pauză.  N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pfuuai, când o prind, ce-i invinețesc ochii ăia! Stai să vezi! Curvă proastă! Păi cum, eu nu i-am zis așa ceva! Să vezi ce-i fac!

Vorbea la telefon de undeva de pe un scaun de tramvai din spatele ei. Nu erau oricum decât vreo cinci oameni în tot tramvaiul. La coborâre avu ocazia să-l și vadă. Coborâră amândoi odată la aceeași stație. Un băiețel de vreo 16-17 ani, îmbrăcat în blugi spălăciți și hanorac și însoțit de un prieten un pic mai înalt ca el. Mai-mai că Eliza s-ar fi dus lângă el la trecerea de pietoni să-i spună:

- Măi băiete, sper că atunci când spui lucruri de-astea nu vorbești serios. Poartă-te frumos cu fata!

Dar nu făcu asta. I se părea că nu e replica cea mai potrivită. Nu era destul de... ”catchy” ca să aibă un impact asupra băiatului. Vroia să-i spună ceva să-l pună pe gânduri.  Să meargă băiatul mai departe și să-i spună prietenului lui:

- Ce pizda mă-sii vrea și fata asta! Vorbește ca bunica!

Dar în gândul lui să înceapă să se frământe: ”Adică să mă calmez, sau cum? Pentru că e fată și atât? Dar cum își permite să mănânce căcat despre mine?”. Treptat însă, pentru că a fost introdus în bucla asta, să evolueze spre o atitudine mai empatică față de fata aia pe care promitea să o învinețească: ”Dar oare de ce a spus asta? Oare chiar așa a spus, sau a fost înțeleasă greșit? La urma urmei... ce căcat... dacă a spus ceva ce mie nu-mi place, ce mare lucru? Ce buric al Pamântului oi fi eu ca sa spună ea numai ce îmi place mie?... Are și ea dreptul la părerile proprii. Na... atâta tot că ar putea să le exprime mai cu ștaif, mai așa... diplomat, cum se spune. Na... o să mă întâlnesc cu ea și-o să-i explic frumos că ce spune și cum spune mă pune și pe mine în belea... și că eu nu vreau să dau în ea, dar pana mea... să se poarte la fel cu mine... să nu mă pună în situații de-astea... de să mi-o iau de la băieți după...”

Încerca în mintea ei să-și imagineze o discuție a lui cu el însuși, în termenii lui proprii, în care să descopere empatia, respectul față de parerile altora, față de libertatea lor de exprimare, demnitatea personală, dezlegarea de egoul mult prea umflat și la urma urmei chiar respectul față de propriile nevoi. Ar fi vrut să-i poată spune ceva așa de educativ dar și... ca de la prieten la prieten, încât peste 10 ani băiatul să-și aducă aminte: 

- Băi băieți, mie odată mi-a zis o tipă în pardesiu portocaliu - nu mai țin minte cum arăta, îi țin minte doar culoarea și vorbele - mi-a zis o chestie ce m-a marcat. Am învățat de la ea și vă spun și vouă: respectați-l pe cel de lângă voi! Și dacă e fată, și dacă nu e, respectul e întotdeauna pont dacă vrei armonie. Ce... dacă mă bat, mâine îmi iau bătaie mai departe. Ne tot batem între noi ca proștii. Keep calm and don't fight!

Ce mai, ar fi ajuns și să facă glume bune. Cum ar fi fost să spună englezii chiar așa: în loc de ”Keep calm and carry on”, ”Keep calm and don't fight!"? Cam așa sunau gândurile ei aleatorii în cursul unei zile, alimentate uneori de ceea ce auzea sau vedea din greșeală.
În mintea ei, fiecare gest putea schimba lumea! Doar că arareori găsea gesturile și vorbele potrivite. Cândva avea să schimbe lumea sigur! În timp real însă, abia știa ce să facă cu ea însăși.

Era vineri. Mai avea puțin și ajungea acasă. Un somn scurt - nu de oboseală, ci doar de lene - și apoi ieșea. Probabil după 12 noaptea și până după 8 dimineața. Așa era o seară obișnuită de vineri. Și abia o aștepta. Ca mulți tineri ca ea, o aștepta de luni.

#20

Din când în când avea unele remuşcări faţă de Radu dar, la urma urmei, fusese corect faţă de el. De fapt, el îl pescuise pe Marius dintr-unul din localuri, probabil din motive de singurătate. Îi spuse de multe ori că nu are cum să scoată profit de la ruletă şi că îşi va pierde toţi banii, dar nu ai cum să rezonezi cu oamenii îngâmfaţi, cu un orgoliu incredibil de prostesc. Genul de oameni care se dau prea deştepţi pentru ceea ce sunt de fapt. Se consola cu ideea că oricum astfel de oameni vor sfârşi mai mult sau mai puţin într-o prăpastie. El nu făcea decât să nu mai amâne inevitabilul. 

Abia trecuse de unsprezece când Marius sosi la clubul Bellagio. Radu stătea la o masă din fundul sălii, chiar lânga un şemineu. De cealaltă parte a mesei era Laura care stătea provocator picior peste picior, ţinându-şi ţigara graţios în mână, zâmbind fermecător din când în când. Totuşi, observă o oarecare plictiseală pe chipul ei; Radu nu era întotdeauna cel mai isteţ dintre oameni.

- Hai, salut, Radule, spuse Marius. N-am întârziat prea mult, nu-i aşa?

Radu mormăi ceva în barbă. Purta o cămaşă bluemarin şi îşi pătase reverele cu whisky. Lui Marius i se păru îmbătrânit, obosit şi întors pe dos. Îl privea cu ochi tulburi, iar capul începuse să i se clatine în stânga şi în dreapta de la prea mult alcool. Izbucni:

- Daaaa... una dintre puţinele dăţi!

- Punctualitatea nu e unul din punctele mele forte şi, privind spre Laura, Marius continuă: prietenul meu uită câteodată să fie băiat bun şi să facă prezentările. Eu sunt Marius, încântat. 

Laura îi zâmbi:

- Îmi pare bine. Laura.

Dădură mâna. Radu tresări şi spuse tăios.

- Stăteam de vorbă. Ceva personal

- Nu fi caraghios. Ştii bine că nu vorbeam nimic deosebit. Nu fi nepoliticos, e prietenul tău. Ia un loc, te rog.

- N-am vrut să vă stric petrecerea, dar trebuie să stau de vorbă cu tine, spuse Marius, întorcându-şi privirea spre Radu care se uită la el morocănos. Nu cred că vrei cu adevărat să plec, nu-i aşa?

Se aşeză jos şi-l privi pe Radu prin flacăra brichetei. Radu părea că se luptă să dea o replică dar nu reuşi. Marius se întoarse spre Laura:

- Mi-e sete, bem ceva la bar?

- Sigur

Se ridicară şi porniră spre bar, iar Marius se întoarse şi îi făcu cu ochiul peste umăr lui Radu. Se aşezară pe scaunele înalte şi comandară de băut.

- În sănătatea ta, te descurci admirabil.

- Să nu-mi spui că te-ai îndoit vreodată de mine.

- Niciodată!

Se întoarseră la masă şi seara continuă. Atmosfera era întreţinută de Marius, iar Laura din când în când îi dădea suficientă atenţie lui Radu cât să nu se simtă prost. Amândoi încercau să pară interesaţi  de poveştile lui anoste despre serviciu. Comandară o sticlă de votcă, iar Radu devenea din ce în ce mai beat. La un moment dat, Marius îi făcu un semn discret pe sub masă Laurei.

- Devine cam plictisitor aici şi nu mai avem nici băutură, spuse ea. Vă place să jucaţi cărţi? Ar merge o carte.

- Excelentă idee, zise Marius. Se întoarse spre Radu. Ce zici? E timpul să schimbăm jocul. Ţi-am zis de nu ştiu câte ori că nu prea ai cum să câştigi la ruletă.

- Dă-o dracului de ruletă, se încruntă Radu.

- Ştiu eu un loc drăguţ unde vin tot felul de oameni care aruncă cu bani. Cu puţin noroc am putea pleca acasă cu buzunarele pline. Hai! făcu Marius.

Se ridicară toţi trei şi Marius sună după un taxi. 

#19

-    De ce tot insisti ca vrei sa ramaneti in termeni prietenesti? Cat de naiva poti sa fii? ii striga Andra.

-    Poftim? Nu e vorba de naivitate, e vorba de o stare in care poti fi impacat cu tine si cu trecutul. Daca exista „hard feelings” intre voi, nu te dezlegi niciodata de trecut. Eu am si acum in minte certuri cu sefi care m-au calcat pe nervi. Ceea ce ma tine legata cumva de jobul ala, de starea aia in care ma simteam nedreptatita si revoltata. Si cu ce ma ajuta? Ascult bine mersi o melodie si imi aduc aminte cum o ascultam la birou si imi aduc aminte de sef; pornesc o cearta crancena in mintea mea si cand ma opresc imi dau seama ca afara e frumos, din boxe se aude frumos, doar din mine se aud prostii inutile. Asa si cu relatiile: daca nu sunteti in termeni prietenesti, te pomenesti ca in mintea ta, inainte sa te culci, ai o discutie cu unul din ei in care ii ceri explicatii inca pentru seara aia nenorocita in care a iesit in oras si nu te-a facut sa simti ca ii pasa daca vii si tu sau nu. Si n-am nevoie de asta...

-    Iti spun eu cum e: cand depui un CV la o firma, tu te simti bine daca macar ai iesit din birou de la interviu cu fruntea sus si nu te-a umilit nimeni. Chiar daca nu te-a angajat. Asa te simti tu bine, ca au ramas probabil cu o impresie buna despre tine, dar na, nu a fost sa fie sa te si pastreze. Intelegi?

-    Ce?

-    Esti total pe dinafara realitatii! Tu traiesti in visele tale. In certurile tale din cap si in potentialul ala frumos care este, dar nu exista! Este potential, dar nu are materializarea in prezent si-n realitatea asta cu care pana la urma trebuie sa te futi zilnic. Te simti tu bine ca sunteti prieteni inca, pentru ca asta inseamna ca inca te place si orgoliul tau e fericit ca n-a fost aruncat la gunoi. Dar ghici ce: te mai place inca putin, ei bine asta inseamna ca mai era potential intre voi. Si tu visezi cum potentialul ala e destul. Te duci la culcare si iti imaginezi ca iti trimite o imbratisare si atunci e ok. Dar ghici ce: are potentialul sa-ti trimita o imbratisare, dar nu-ti trimite nicio pula! Pentru ca nu sunteti impreuna! Intelegi?

-    Te rog sa nu mai fii asa agresiva! tipa Eliza fara ca macar sa isi dea seama.

-    Daca nu sunt n-o sa ma iei in seama! O sa te duci acum sa plangi putin, sa spui ca-s o vaca fara suflet, dar peste o saptamana o sa te trezesti intr-o dimineata si-o sa spui: bai, azi imi transform potentialul in realitate! Intelegi ce vreau sa spun? Nu te mai multumi atat cu cacatul tau de potential. „Lasa, e ok ca n-am bani, dar sunt desteapta. Am potentialul sa am bani candva.” Cacat, dar acum cand ai nevoie de ei, ce faci? Asa si cu baietii astia... te legeni frumos in mireasma aia de potential care a mai ramas, care in visele tale se transforma intr-o strangere de mana si un zambet incurajator de la el. Dar adevarul e ca n-ai folosit potentialul ala! Ca daca mai e potential, inseamna ca nu e realitate. Ca ai un cacat de samanta de canepa dar n-o plantezi. Si visezi la cum ai visa daca ai planta-o! Se opri putin sa respire si se uita la Eliza care se chinuia sa nu-si transforme umezeala din ochi in lacrimi adevarate. Ofta lung si ii spuse de data asta calm si ceva mai empatic: tu trebuie sa inveti sa te obisnuiesti si cu realitati, nu doar cu potentiale, fata draga... Un potential consumat e trist, dar si o realitate inexistenta e trista....

-    Poate... sau poate nu suntem toti la fel.... poate unii au nevoie de realitate mai mult decat altii... iar altii au nevoie asadar mai putin...
  - Off.... sau poate unora le e destul de frica incat mai mult reusesc sa piarda decat sa castige din... din potentialul si din autoconservarea lor...

#18

Se rezemă de un perete, își aprinse o țigară și se uită insistent la ea. Blonda îl observă, se descotorosi de puștanii care se învârteau în jurul ei și veni la el.

- Știam eu că o să ți se facă dor de mine.

- Laura, doar știi că-s nebun după tine. Întotdeauna mă întorc la tine.

Râseră amândoi.

- Deranjez? reluă Marius

- Știi că pentru tine am întotdeauna timp.

- Bun. Hai dincolo, să putem vorbi în liniște. Tot Cuba Libre?

Laura dădu din cap că da. Marius comandă două cocktailuri și merseră în altă cameră.

- Spune, făcu Laura.

- Am nevoie de tine mâine seară și poimâine. Ca de obicei îți vor ieși și ție destui bani.

- Uuu, sună aventuros. Îmi place. 

- E simplu. Am un amic care făcut rost de ceva bani și a început să-i piardă. Mai are vreo cincizeci de milioane la el. Amicul meu plus cincizeci de milioane nu mă interesează. Îmi trebuie un amic fără cincizeci. Înțelegi?

- Nu prea. Trebuie să înțeleg că scopul acestui complot drăgălaș dar sinistru este să-l ușurez de cincizeci de milioane? spuse Laura.

- Mai mult sau mai puțin. Radu, ăsta-i numele lui, va fi mâine seară la Bellagio. Vino pe la zece, zece jumătate. Va fi destul de beat. Ia-l în primire, prefă-te că-l interesezi. Știi tu, tot tacâmul, dar nu sări calul. Fă-l să se simtă bine, nu prea avut parte de prezențe feminine în viața lui în ultima vreme. Eu am să ajung pe la unsprezece. Vom continua să bem. Se îmbată destul de greu. La un moment dat, îți fac semn și vei veni cu propunerea să jucăm cărți. Vom merge undeva unde am aranjat un poker într-un separeu să nu ne deranjeze nimeni. Vom juca noi trei, o fată și încă un tip. Va fi ușor să piardă și restul de bani în starea în care va fi. E clar?

- Da... Asta-i tot?

Părea decepționată.

- Nu chiar. După ce își va pierde toți banii, va fi aproape treaz. Am să vorbesc ceva cu el între patru ochi, apoi îl iei cu tine și veți merge undeva să mâncați. Trebuie să-l faci să priceapă că nu îți este indiferent. Oricum va fi deprimat și va trebui să-l consolezi. Etalează-ți farmecul. Fă-o pe ghinionista în relații, că bărbații te vor numai pentru formele tale bine croite și că ești nefericită pe plan sentimental. Că îl consideri un băiat bun și că vrei o relație stabilă. Mă rog, aluzii din astea, te descurci tu.

- După care presupun că mă pot duce acasă ca o fetiță cuminte, nu?

- Nu, din contră. Te vei duce la el acasă. Am să-ți dau un amestec de tărie pe care ai să ai grijă să-l bea când ajunge acasă. Îi spui că e whisky. Asta o să-l dea gata iarăși și va adormit tun. Apoi, ai să cauți orice documente bancare pe care le găsești: extrase de cont, contracte, orice legat de un împrumut substanțial. Mă interesează niște cifre. 

- Interesant. Nu e ceva ilegal, nu?

- Nu. Vreau să știu cum stau unele lucruri într-o anumită privință și să-mi satisfac o curiozitate. Nimic mai mult

- Ok. Apoi?

- Mă suni și îmi spui ce ai găsit. A doua zi fă în așa fel încât să te întâlnești cu el și a doua zi. Trebuie să te ții scai de el. O plimbare, du-l la vreo expoziție ceva și continuă-ți ideea că ai vrea să ai o relație cu el dar ești interesată și de aspectul financiar. Asta îl va împiedica să facă ceva nesăbuit. 

Mai luă o gură de rom și își aprinse altă țigară.

- Cam atât, încheie el.

- Bine că nu trebuie să-i ascund cadavrul.

- Întotdeauna plătesc mai bine pentru o crimă. 

Râseră amândoi. 

- Eu am plecat, zise Marius

- Nu mai rămâi?

- Azi nu. Ieșim în weekend.

- Cum am să-mi dau seama care e Radu?

- E un tip blond cu o cicatrice deasupra ochiului stâng. În orice caz, întrebi la bar, e client fidel.

Se ridică și Laura îl urmă

- Să fii acolo la zece, zece jumătate. Eu am să ajung pe la unsprezece. Pe mâine, micuțo, și ai grijă de tine. 

O sărută scurt pe buze și ieși pe ușă.  

#17

Trei telefoane la rând lumea refuză să îi asculte oferta. După fiecare refuz se demoraliza câte un pic și abia aștepta să își poată lua o pauză. De fapt, o pauză la fiecare 15 minute ar fi fost optimă pentru a-și reîncarca tonul potrivit în voce. Își dădea seama că după câteva refuzuri vocea ei devenea palidă și nici ea nu și-ar fi acordat o șansă dacă era necesar să se asculte pe sine. Când lumea accepta să o asculte și poate chiar se înscria la conferința propusă sau cumpăra produsul promovat avea altfel de probleme: fie conversațiile semănau prea mult între ele, fie se îndoia că i-a convins pe oameni să facă ceva bun și avea procese de conștiință. În puține dăți la capătul firului descoperea un umor fin sau o poveste de viață neașteptată. Acelea erau cele mai bune momente, cele în care spunea că poate totuși are un job OK.

- Astăzi mi-am dat seama de ceva. Am avut o revelație la muncă. Cine ar fi crezut că în biroul ăla fad se pot întâmpla astfel de treburi?

- Adică? Andra îi întinse o bere din frigider și se așeză comod în leagănul improvizat din camera ei.

- Am vorbit cu un domn care avea fix vocea lui Marius. Mi-am dat seama că esențial pentru mine ca să trec peste ruperea relației a fost să mă asigur că n-am fost neimportantă. Omul avea o voce caldă... chiar un pic mai caldă ca a lui... și atunci am realizat că dacă știu că încă există respect și o oarece formă de afecțiune între noi, mă simt suficient de liberă.

- De aceea oamenii ar trebui să rămână prieteni după despărțiri? Conform credințelor tale cel puțin...

- Da. Mai ales de asta. Dar dincolo de aspectele ce țin de ... salvarea demnității personale - să zicem -  există și altele: dacă rămân un fel de prieteni, înseamnă că afecțiunea dintre ei din timpul relației a fost cu adevărat sinceră. Cum să împarți tot felul de întâmplări, gânduri și emoții cu cineva și apoi brusc - pentru că vă despărțiți - să nu vă mai pese? Tot ce a fost înainte parcă se anulează dacă cei doi se rup total unul de altul. 

- Dar sunt și prieteni care nu se aud cu lunile sau chiar cu anii, dar când se văd se simte în chimia lor că își sunt cu adevărat dragi unul celuilalt. Nu trebuie să-și vorbească pentru a se vedea oricând că le pasă.

- Corect... rămase un pic să cântărească replica primită. Corect, da. Cei doi nu trebuie să rămână prieteni apropiați... dar să fie cumva altceva decât brusc-străini.

- Nu neaparat prieteni, dar ceva care să mimeze asta, spuse Andra cu ironie în glas.

- Hei! nu mai adăugă nimic pentru că înțelese că poate se păcălea pe ea însăși.

- Eu cred că cei doi nu trebuie să se mai vadă și punct! Nu trebuie să se mai audă și nici să audă unul despre celălalt de la cunoștințe comune. Trebuie să vadă oameni noi, să facă lucruri noi și să bea mult. Mult și bine, încât să cunoască și mai mulți oameni noi. Pentru că doar așa vor uita episodul ăla al vieții lor suficient cât să poată începe unul nou. Trebuie să uiți că ai fost cu un om ca să poți să te păcălești să fii cu un altul.

- Ah, aș vrea să te contrazic, dar înțeleg și perspectiva asta totuși. Îhmm... aș putea să accept o îmbinare a celor două: un timp de pauză înainte de a redeveni prieteni e util.

- Nu puteți fi prieteni cu adevărat niciodată după ce ați fost mai-mult-decât-prieteni, fii serioasă!

Rămase debusolată un timp. Apoi spuse nu foarte convinsă nici ea:

- Nu... asta nu pot accepta. Pentru că așa risc să-mi anulez ani întregi din viață doar pentru că au fost împărțiți cu oameni care nu mai există pe harta mea socială. Nu vreau să fie nevoie să șterg episoade. Sau să evit oameni pe stradă. Sau să mă încarc negativ pentru a-mi crea scuze să nu mă uit în urmă. Nu... important e să poți ierta și să te simți iertat dacă v-ați provocat răni reciproc. Altfel, e destul să înțelegi că pur și simplu nu ați fost acele piese de puzzle care se completează una pe alta. Dar vă respectați existența unul altuia și puteți fi calzi și prietenoși când vă revedeți. Da... da, rămân cu varianta mea, îi vreau pe despărțiți prieteni, sorry.

#16

Termină țigara și ceru nota. Achită și se hotărî să urce sus la patron. Camera era decorată cu stil în ciuda aspectului grobian al crâșmei de dedesubt. Covorul vișiniu și simplu, împreună cu biroul din lemn masiv și fotoliile capitonate într-un verde închis îi aminti de un local select din timpuri de demult. Patronul stătea întins într-un fotoliu imens, contemplând tavanul și trăgând cu nesaț dintr-un trabuc. Mirosul de tutun împrăștiat sugera că țigara nu era tocmai ieftină. O statuie ecvestră trona în partea dreaptă a biroului. Îl înfățișa oare pe Napoleon? Țiganca îmbrăcată în haine de cadână stătea cățărată pe birou cu picioarele întretăiate. Îl fixă pe Marius de îndată ce intră în încăpere cu o privire iscoditoare.

- Ah, Sică! Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Ia loc!

Și îi arătă cu mână fotoliul liber. 

- Se poate? spuse Marius, arătând spre tabachera plină de trabucuri.

- Sigur. Ah! Am impresia că trebuie să-ti dau niște bani.

Deschise un sertar, scoase un caiet, răsfoi câteva pagini și se opri cu degetul pe un rând. Din același sertar scoase un teanc de bani, numără câteva bancnote și i le întinse. Marius le numără si le puse în buzunarul de la spate. Țiganca continuă să se uite fix la el. Marius o privi cu indiferență.

- Acum, zi-mi de amicul nostru, continuă patronul

- Totul merge bine. În două-trei zile ți-l aduc aici. Încă puțin și o să-ți mănânce din palmă, spuse el, zâmbind sardonic. 

Apoi, cu o privire pierdută, se întoarse către țigancă și se uită adânc în ochii ei, fapt care o luă prin suprindere și o făcu să-și îndrepte rapid privirea spre un obiect aleatoriu din cameră.

- Excelent! 

Marius își întoarse privirea din nou spre patron.

- De data asta am să vreau banii mai repede. Am planuri mari în weekend. 

- Nici o problemă. Ți-i dau în aceeași seară, când îl aduci plocon la mine. 

Marius se ridică cu trabucul în gură, spunând printre dinți:

- Cam asta e. Dacă apare ceva neprevăzut, te contactez. Să nu fii dur cu el, e un suflet pierdut.

- Dacă n-ar fi oameni ca el, alții ar muri de foame, zise patronul râzând zgomotos.

Nu mai spuse nimic și ieși. Barul era la fel cum l-a lăsat. Înainte să iasă pe ușă, îi făcu cu ochiul copilei care se așezase adineauri la masă la el. Se simți neputincios. Dorea să ajute pe toată lumea dar știa că e imposibil.

Luă un taxi și coborî la un club. Căuta pe cineva anume și spera s-o găsească. Nici nu apucă bine să intre în bar că ea era acolo, în mijloc, radiantă ca de obicei. N-o mai văzuse demult dar nu putea să-i uite conturul gingaș al feței și părul blond, platinat. Ea, cu o țigară între degete, uitându-se cu o privire sfidătoare la cei din jur, într-o rochie neagră, provocatoare, strânsă pe corp, era ca o oază de rai în locul ăla mizer. Totul era urât mai puțin ea. I se păru că ceva era în neregulă întâlnind-o în modul ăsta, dar așa se întâmpla de fiecare dată.

#15

A doua zi se trezi cu greu pe la 10. Își făcu o cafea și rămase privind în gol o vreme. Cel mai greu era întotdeauna să se apuce de făcut ceva și nu propriu-zis să facă acel ceva. Tranziția între două activități diferite era puțin cam dificilă. Prea multă inerție. Chiar și acum, simpla determinare de a se ridica de pe scaun și a merge să facă un duș era greu de găsit. Tranziția între două spații diferite era și asta o provocare. Mai rămase în bucătărie. Mic dejun. Făcut un mic pachet pentru lucru. În sfârșit, pe la 11 se grăbi spre duș. La 12 începea munca. Avea un part-time pe care nu-l îndrăgea în mod special, la un call-center. Activitățile din weekend îi plăceau mai mult: prindea diverse proiecte de workshop-uri în librării. Uneori le citea basme copiilor, alteori îi învăța să creeze obiecte din hârtie, din lut, din mărgele și altele. Dintre copii mai găsea uneori câte unul dornic să învețe limba engleză și se oferea să facă meditații cu el. Programa orele de engleză după-amiaza, în timpul săptămânii. Astfel, activitățile ei profesionale erau destul de variate și îi era greu să răspundă la clasicul: ”Cu ce te ocupi?”. ”Ocup timpul și cam atât.” Așa scurta conversațiile când avea senzația că oricum subiectul despre ocupație avea să fie singurul dezbătut cu o persoană. De obicei, când asta era prima întrebare din partea unei persoane noi, se aștepta ca discuția să nu evolueze dincolo de asta, așa că o considera inutilă. Poate doar dacă persoana din fața ei părea importantă și capabilă să îi ofere un nou job se purta altfel și răspundea cu răbdare. În general, prefera să discute despre profesie, școală terminată și familie după ce cunoștea deja omul puțin: ce îi place să facă, ce locuri îi plac, pe unde a călătorit, la ce fel de glume râde.

11:35 și a ieșit pe ușă. Cât pe ce să piardă iar tramvaiul doar pentru era în stație deja, dar ca să traverseze către refugiu trebuia să aștepte să se facă verde.

- Poftiți biletul meu dacă doriți.

Domnul din fața ei tocmai primise un bilet de la un tânăr care cobora. Îi plăcu gestul, mai ales că domnul nu era tocmai bine îmbrăcat, nu era nici măcar clasa mijlocie. 

- Domnișoară, nu compostați, eu am abonament. Mi-a dat băiatul un bilet, luați-l dumneavoastră.

- Vă... mulțumesc.

A fost și mai surprinsă ca domnul să-i dea ei mai departe biletul. Frumos gest.

Cât privea pe fereastră auzea fără să vrea discuții în jurul ei.

- Ei, dar ai fost la el de Crăciun, recunoaște!

O tânără blondă vorbea la telefon. 

”După întrebări pare că interoghează vreo fătucă pe care o bănuiește că se dă la prietenul ei. Asta da provocare să porți discuția asta în tramvai!„

- Dacă nu îi explici clar că acum ești fericită într-o relație nouă, nu va înțelege niciodată că între voi s-a terminat. Nu îi faci nici lui un bine lăsându-l să spere, și nici ție, care la rândul tău vrei doar să treci peste.

„Ups, m-am înșelat. Girl talk. Îmi place cum pune problema tipa.”

- Da, și am fost la birou și tu știi ce-a făcut cât am stat acolo? 

Două tinere, față în față de data asta, așteptând lângă ușă până la prima stație.

- A vorbit la telefon! Tot felul de chestii personale, ba cu unul, ba cu altul. Păi așa vreau să muncesc și eu și să fiu plătită! Îți spun eu, nu e greu la ei. La mine nu am timp de asta nici când sunt pe teren.

Coborî într-un final. 

- Doamnă, mușcă?

- Nu mușcă, puiule!

”Ah, cute doggie!”

N-avea chef nici azi. I se părea mai interesant să asculte nimicurile oamenilor pe stradă decât să ajungă la birou și să poarte aceeași conversație cu 10-15 oameni  din cei 40 pe care îi avea de sunat...

#14

- Știi, viața e ca un puzzle. Așa începea Eliza uneori conversația de la ceaiul de seară cu Andra, pe balcon. Oamenii, faptele, șansele și tot ceea ce înseamnă viață au potențialul de a se așeza frumos cap la cap încât totul să aibă un sens, să devină o imagine completă și armonioasă. Nu oricare două piese pot sta una lângă alta dacă se dorește atingerea unui sens, dar piesele care pot fi vecine se vor găsi până la urmă unele pe altele. Doar că e un puzzle în care fiecare piesă are autonomie și responsabilitate: fiecare își găsește singură sensul pentru care are potențial; nu vede nimeni ansamblul de sus și rezolvă puzzle-ul țaca-paca. Nu, piesele rezolvă singure puzzle-ul! Singur cauți între sute de piese și trebuie să îți găsești locul fără a vedea întreaga imagine din care faci parte. Trebuie să găsești munca pentru care ești bun, iubirea și uneori chiar meleagurile pe care ar trebui de fapt să trăiești. Poate nu te-ai născut în locul potrivit ție.

- Dar....

- Dar ce?

- Excluzi cu totul existența unui Dumnezeu.. a unei puteri divine. Sau na, a karmei. Multă lume s-ar supăra să audă asta.

- Îhmm... bine, fiecare piesă are autonomie, înseamnă ca fiecare piesă va avea propriul drum influențat de pașii pe care îi fac alte piese cu autonomia lor. Așa, ajungi să te supui unei minți colective pe care o poți numi putere divină.

- Eliza, religioasă nu sunt, dar putere divină înseamnă mult mai mult decât minte colectivă. Esența divină nu se vede, nu se cântărește dar e... e fix asta, esență. A lucrurilor, a oamenilor, a tot.

- Da... nu m-am exprimat complet, ai dreptate. Mai pui și karma, mai pui și dharma și deja piesele se mută parțial singure și parțial printr-un ghidaj pe care nu îl pot controla conștient. 

- Asta face piesa jucător doar ... să  spunem 70%?

- 60. Chiar 50%. Restul e mecanismul, care poate fi considerat chiar el un jucător cu acces la înțelegerea ansamblului.

- Oare chiar înțelege ansamblul? Am senzația că vede doar cu un număr finit de pași înaintea noastră. De fapt nici el nu vede totul. Se adaptează jocului din mers.

- God rolling the dice?

- Oarecum. Și? Unde bați de fapt?

- Nu știu. Încerc să-mi dau seama dacă eu trebuie să-mi găsesc sensul sau el să mi se releve mie. Eram gata să iau toată responsabilitatea asupra mea, dar m-ai salvat, mulțumesc! și râse isteric câteva secunde bune. Job-ul de birou nu-mi place, ăla de freelancer nu îmi oferă siguranță. Baieți.. băieții vin și pleacă și uneori nici măcar nu știu dacă aș vrea să stea. Dar parcă nici singură nu pot sta în permanență.. Sensul? Unde e sensul?

- Mai ieși cu Marius, poate iese ceva.

- Nu... Marius e o companie plăcută, dar mi se pare OK să rămânem în termeni amicali.

- Dacă rămâi în termeni amicali cu toți băieții pe care îi cunoști sâmbătă seara... rămâi singură.

- Poate mai ieșim la o bere... mă mai gândesc.