#25

- Ți-ai luat pălărie nouă, măi fato? Hai, trezește-te, că e ora 3 după-amiaza deja. Sunt la a doua cafea, nu vreau să o beau și pe asta singură.

Andra vorbea parcă prea tare pentru ea care, ridicând ușor capul de pe pernă, se întreba de cât timp era acasă.

- La cât am ajuns... și prin ce minune mi-am mai și schimbat hainele înainte să ma culc? o întrebă Eliza pe Andra, sincer derutată.

- Nu știu, dragă, am dormit ca un sfânt: bine cât să rămân proaspătă.

- Blasfemia de dimineață, zise Eliza cu ironie. Sper că nu vrei să discutăm acum despre cum cred - în ciuda orientării mele religioase libere ca pasărea cerului - că treaba asta cu sfinții care nu putrezesc e posibilă. Pentru că nu-s în stare, deși mă simt provocată și aș cam vrea. Își trânti capul înapoi pe pernă privind fix spre tavan.

- Și cam de ce crezi tu asta?

- Pentru că poți să aparții tuturor religiilor deodată și chestia asta rămâne valabilă pentru... simplul motiv că există ceva imaterial dar puternic dincolo de tot ceea ce e material.

- Diferența dintre mine și tine e că tu crezi în toate religiile, dar eu nu cred nici măcar într-una.

- Tu ai deschis discuția asta doar ca să mă forțezi să mă dezmeticesc. Ce-i cu pălăria aia? o întrebă uitându-se la Andra în timp ce abia se sprijinea într-un cot.

- Cum adică? Tu ai venit cu ea. Am găsit-o pe scaun.

- Dar... eu am plecat cu o șăpcălie de acasă... credeam că avea să plouă. 

După o pauză de gândire, își reveni.

- Băiatul! Dumnezeule, băiatul ăla frumos! Ca trezită din morți, Eliza se ridică în capul oaselor și începu să râdă isteric. Haha, credeam că aș fi putut sta un secol lângă el fără să-și dea seama că exist! Auuu, futu-i!

Se întinse înapoi în pat. Mișcarea o făcu să își dea seama că era cumplit de mahmură. Avea să fie genul ăla de zi în care orice poziție în afară de cea de întins pe pat, cu capul în jos, i-ar fi făcut rău.

- E a băiatului.

Andra o privea cu răbdare și aștepta continuarea.

- S-a uitat brusc la mine, după ce am stat doar un sfert de secol lângă el, iar nu un secol întreg, și m-a invitat să bem un shot. Nu știu cum, după aia m-a condus acasă. Cred că a durat vreo oră drumul până acasă - și n-am nici cea mai vagă idee pe ce mă bazez când fac estimarea asta - dar nu țin minte decât că m-a sărutat când eram aproape de parc... apoi... aaa, apoi, stai să vezi, ce chestie tâmpită! I-am spus că trebuie să ne uităm puțin la cer. M-am întins pe iarbă și l-am tras de mânecă să se întindă și el. Am vorbit despre cer cred oleacă... sau mai mult... și la o bucată de vreme mi-am dat seama că îmi era frig. Era umed pământul. Și apoi... mă ajuta să-mi caut șapca... și n-am găsit-o. 

Făcu o pauză în care se uită lung la pălărie.

- Pălăria asta nu știu de ce e la mine, dar știu că o purta el.

- Și cum îl cheamă pe mândrul ăsta?

- Păi.... țin minte că l-am întrebat. De fapt, țin minte formularea asta: ”Cum te cheamă? Sunt sigură că mi-ai spus deja, dar am uitat, mă scuzi.” Asta... asta arată că l-am întrebat cum îl cheamă de măcar două ori.

- Ceea ce te-a ajutat să afli că îl cheamă....

- N-am nici cea mai vagă idee! Of, Doamne! Hai, Andrușca, fii fată bună și adă cafeaua aia până aici. Eu nu mă pot ridica. Când încerc să mă ridic simt cum cade pământul în gol. Astăzi suntem doi poli de același semn care se resping. Eu și pământul avem același semn și nu putem sta aproape unul de altul. Adicătelea... ah, mi-e rău, și duse mâna la gură, parcă încercând să verifice dacă avea să vomite sau nu... adicătelea sunt praf!