Intram in vacanta

Suntem in vacanta! Probabil ne vom face veacul in birturi pana ne trezim 

brusc intr-o dimineata in Las Vegas. Ne regasim pe blog incepand cu 6 

ianuarie. Mahmureala fericita si agonie placuta.

#13

            O fată drăguţă, foarte tânără, cu nişte cearcăni mari la ochi, îmbrăcată într-o fustă foarte scurtă, apăru de nicăieri şi se aşeză la masa lui, zâmbindu-i cordial.

- Cauți distracție? 

Fătuca arată foarte bine, cu forme bine croite.

- Câți ani ai? 

- De abia am făcut 18, spuse ea, arborând un zâmbet fermecător 

- De ce am impresia că mă minți ? spuse el trăgând adânc din țigară. Oricum prefer damele mai în vârstă, așa că... 

- Se poate rezolva, dacă te interesează, zise ea, făcându-i cu ochiul 

- Nu acum. 

        Fătuca se ridică zâmbitoare, fâțâindu-și fundul lasciv prin fața lui Marius. Îi aminti de prima dată când fusese la fete. Era demult, pe vremea când orașul era cu adevarat o junglă periculoasă prin care mișunau la tot pasul indivizi periculoși. Câștigase prima dată la ruletă, la primul cazino deschis pe atunci. El, împreună cu alți trei prieteni, dăduseră lovitura, plecând fiecare acasă cu sume destul de măricele pentru vremea aceea. Fiind în timpul săptămânii, nu prea existau alte distractii în oraș. Foarte putine baruri erau deschise, restaurantele deloc, așa că unul dintre ei propusese să meargă la fete. Luaseră un taxi și străbătură în lung și în lat principalele străzi renumite pentru acest tip de activitate, dar în zadar. Până și taximetristul întrebase prin stații pe alți colegi de-ai lui unde se puteau găsi fete la ora aceea târzie. Într-un final, pe strada gării, dintr-un gard viu ce se întindea pe o bună bucată de stradă, apăru o ființă blondă, timidă și plăpândă. Fata era chiar frumoasă, cu ochii mari, ce-i conferea un aspect copilăros și dulce. Arăta decent, iar Marius se gândi că avusese noroc să-i iasă în cale o astfel de făptură.

             Taxiul opri iar unul dintre ei puse aceeași întrebare standard pe care o primise în seara aceasta. Fata nu răspunse nimic, se sperie și intră din nou în umbra gardului viu. Toți trei se uitară unul la celălalt nedumeriți, neștiind ce se petrece. După puțin timp, fata ieși din nou la lumină. De data asta cu ochii în lacrimi și împinsă de la spate de un moșneag foarte beat îmbrăcat în haine ponosite. Fata începu să plângă și mai tare la vederea taxiului și dădu să fugă. Moșneagul o apucă de bluză și o trase înapoi, cărându-i câteva palme. Nu-și mai aminti exact ce-i spusese moșneagul fetei după tirada de palme dar cert era că moșneagul era tatăl fetei. Toți trei rămăseseră perplecși la spectacol, iar fata reușise să dispară printr-o spărtură a gardului.

         De atunci avea o oarecare repulsie pentru prostitutie și uneori se întreba ce se întâmplase cu fata aceea frumoasă și blondă forțată de propriul ei tată care, probabil, nu făcea altceva cu banii decât să-i bea. Spera ca ii era bine, oriunde s-ar fi aflat acum.

#12

Lucruri de-astea se mai întâmplau: o seară în care după cateva shot-uri filmul se rupea, iar a doua zi Eliza încerca să îl refacă. Uneori simțea că rezolvă un puzzle cu propria-i viață: găsește o bucată aici, alta dincolo, încearcă să le pună cap la cap și apoi să găsească restul de piese. Dar nu le găsea întotdeauna pe toate, ca acum, cand nu își amintea întreaga seară. De fapt așa i se întâmpla și în alte tipuri de situații: când încerca să își dea seama de ce s-a supărat pe cineva imediat după niște momente super tari; când încerca să își dea seama cum de brusc îi plac lucruri pe care înainte nu le suporta. Și așa mai departe. Avea des de lucrat cu piese de puzzle luate dintr-un joc din care unele piese păreau că lipsesc, astfel încât nu le putea lega într-o imagine completă. Dar în diminețile astea conștientiza cel mai bine ce înseamnă să-ți transformi viața în puzzle. Sau poate într-un joc de prinsa. Sau de ascunsa. Fugi după tine însuți și nu reușești să te prinzi. Fugi după memoria lipsă, dar ea lipsă rămâne. Și uneori se întreba: ”dacă eu nu țin minte ce am făcut ieri, oare sunt altfel azi decât aș fi dacă aș ține minte?. Exact ca în filmul ăla... ăla... aa, Dark City...”

- Gata, știu!

Își aminti de fapt doar că a vorbit în treacăt cu Marius despre John, care se însoară. Și vag despre însurătoare în general. Restul era încă în ceață. Dar resimțea acum sentimentul pe care l-a avut vorbind despre John: sentimentul ăla că ea nu înțelege căsătoria. Încă.

Oamenii se căsătoresc din multe motive greșite. Din timp în timp mai găsea câte unul. În primul rând ea spunea mereu că e o mare greșeală să te măriți/însori ”pentru că e timpul”. Cum vine asta - "E timpul!"? E absurd, nu există vârstă obligatorie de însurat, cum nu există vârstă obligatorie de început facultatea. Deși majoritatea cred că ar exista. De fapt, există cel mult vârste recomandate și cam atât. De ce se căsătoresc oamenii? De ce fac ei contracte de-astea, ca la bancă? Ai nevoie de un împrumut mare și te trezești dator pentru 30 de ani. Și dacă azi nu poți plăti, trebuie să o faci oricum. Găsești cumva să o faci. Dacă azi nu ești plin de iubire și înțelegere, trebuie să stai în căsnicia aia oricum. La un divorț nu se grăbește nimeni, orișicum. Dar căsătoria e fix ca împrumutul ăsta la bancă: banca își asigură o relație cu tine de 30 de ani; tu te asiguri că nu ești singur pe 30-40 sau cât o fi până când moartea vă va despărți. Că deh, teoretic căsătoria e pe viață. Și normal că există vârste recomandate. Din n motive:

De la un timp trebuie să mai și pleci din casa părintească și doar nu e ușor să îți faci o nouă casă singur. Și atunci ce faci? Îți iei un ”partener de afaceri” în afacerea ”casa și traiul pe următorii câți-or-fi ani". Adică te căsătorești. 

Prietenii tăi sunt tot mai ocupați sau greu de ”accesat” că deh, lumea lucrează, se căsătorește, se mută în alt colț de oraș sau în altă țară, își gătește, își calcă și ce or mai fi făcând. Și tu  ce faci? După ce ai fost la lucru, îți închei ziua singur și ai activități sociale doar la finalul săptămânii? Stai pustnic o săptămână și socializezi doar în weekend? Nu, te căsătorești. Așa ai garantat accesul la timpul altui om decât tine însuți pentru cât vei trăi. Azi n-ai chef de nimeni? Eh, mai sunt și riscuri în "afaceri". 

Ai construit o casă și nu ai cui o lăsa la final de viață? Doar n-o s-o vinzi - că n-ai ce face cu banii dincolo! Prietenilor nu le-o dai, că o au pe-a lor, îs și ei bătrâni. Și atunci ce faci? Păi, nu ce faci, ce-ai făcut? Dacă te-ai căsătorit și ai făcut măcar un copil, o dai mai departe. Ești mulțumit că ai lăsat ceva în urma ta. Alții lasă cărți scrise de ei, descoperiri revoluționare, compoziții muzicale născute din propriul talent; tu lași măcar o casă unui copil. Și copilul în sine. Sau zece copii. N-ai trăit degeaba și doar pentru tine. Erau niște teorii care o fascinau: spuneau că așa a apărut monogamia - bărbatul vroia să știe sigur care îi sunt copiii și cu cine împarte roadele pământului. Și cum știi care îți sunt copiii? Exact, ești monogamul etern al unei monogame care e a ta etern! Bine, poate nu era cea mai bună teorie: știa și ea că multe teorii sunau bine doar parțial, dar că aveau una-două hibe... Contau perspectiva istorică, politică, religioasă, filosofică, psihologică etc. și astfel se rătăcea uneori în teorii. Le evalua și răs-evalua, le completa și înmulțea din timp în timp.

Dacă ar fi stat să facă o listă cu toate teoriile pe care le avea sau le culesese în ce privește apariția conceptului de căsătorie monogamă si pe viață, ar fi scris vreo 50 și ar fi făcut și un top 10. Diminețile astea erau bune de pus lumea sub lupă, așa cum se punea și pe sine.

#11

            Nu apucase să doarmă prea mult astăzi: vreo două ore într-un bar, apoi încă pe atât la un prieten de-al lui. Nici nu-şi amintea cum de a ajuns la el şi nici cum decurse partea a doua a nopţii precedente. Băuse peste măsură chiar şi pentru el de data asta şi îşi rupsese de mai multe ori filmul. Nu ajunsese încă pe acasă, iar noaptea deja se furişa tăcute în oraş. Mergea cu pas încet pe străzile mizere şi mohorâte, iar tot felul de scursuri începuseră să scoată capul din văgăuna lor. Se afla într-unul dintre cele mai sărace şi rău famate cartiere din oraş. Un spectacol grotesc de ghetouri înnegrite, gunoaie şi oameni săraci ce parcă aparţineau unui circ bizar i se desfăşura în faţa ochilor. Avea nevoie de ceva bani şi trebuia să ajungă la un local ce se afla în partea cealaltă a oraşului ce aparţinea unui mahăr din zonă. Începuse să plouă, ceea ce oarecum îl bucura. Poate ploaia avea să mai spele puţin din murdăria ce domnea pretutindeni.

            Într-un final ajunsese la local. Clădirea era slab luminată de neoane verzi, iar la intrare, cu litere mari, multicolore trona denumirea bombei: „La Cucaracha”. La parter se afla barul, la etaj biroul patronului iar la etajele superioare erau camerele de bordel. Intră în bar şi se aşeză la o masă. Spelunca era plină de feţe sinistre şi femei ieftine. Comandă o tequila şi, când chelnerul i-o adusese, începu cu el o discuţie amicală. O vreme bătu câmpii, dar în cele din urmă, tipul începu să i se destăinuie, aşa cum fac majoritatea oamenilor care trăiesc o viaţă plină de lipsuri şi sărăcie. Chelnerului îi era lehamite să tot care băuturi în bodega asta, voia să se însoare şi să plece odată de aici. Vechea poveste. Îi spuse că e un amic de-al patronului şi se interesă dacă are să vină la local mai pe seară. Chelnerul dădu afirmativ din cap și plecă cu treabă.

            Avea acum timp să analizeze crâşma în care se afla. Fetele din stabilement erau uscate şi sfrijite. Într-un colţ al localului, un individ care n-avea decât o mână cu care se chinuia să stoarcă o lămâie în tequilla îi aruncă nişte priviri lungi care îl neliniştiră şi se întrebă dacă nu cumva îi pusese gând rău. Un ştirb ce stătea la două mese distanţă încerca să întreţină o blondă destul de bătrână cu nasul mare. Întregul decor avea un aspect depravat, murdar. Pentru un moment, din cauza nesomnului şi mahmurelii, crezu că asista la un film suprarealist şi că realitatea îi juca feste. Îşi aprinse o ţigară.

            După vreo zece minute sosi şi patronul, zis şi Fermecatu’, un ţigan gras, cu o mutră destul de simpatică. Purta o cămaşă argintie strălucitoare, fără gust, pantofi lunguieţi şi o pălărie mare de cowboy neagră. Cureaua pantalonilor îl tăia în două şi burta îi atârna peste ea. Cămaşa şi ea îi era prea strâmtă, grăsimea gâtului revărsându-se peste guler. Rămase în prag, contemplând tabloul şi uitându-se cu satisfacţie la cei din jur. Toţi oamenii începură să se făţâie pe scaune neliniştiţi. Pe faţă îi apăru un rânjet, iar orchestra decise să se oprească din cântat. Marius îi făcu semn chelnerului să aducă un whisky, deşi ştia că bea prea mult, mai ales în momentele acestea, când era bine să fie cât de cât treaz. Patronul continua să rânjească şi se sui pe scena orchestrei, smulgând chitara unui tip. Se întoarse către audienţă şi îi dădu drumul. Începu să cânte o piesă lăutărească veche şi adevărul e că avea voce şi nu se făcu de râs. Cântecul chiar i se păru nostim. Termină de cântat şi toată lumea aplaudă. Se întreţinu cu câţiva clienţi preţ de câteva minute şi urcă scările la etaj, luându-şi cu el o ţigancă frumoasă, îmbrăcată sumar.

            Se hotărî să nu urce imediat după el şi să mai zăbovească o vreme la masă, savurându-şi băutura. O fată drăguţă, foarte tânără, cu nişte cearcăni mari la ochi, îmbrăcată într-o fustă foarte scurtă, apăru de nicăieri şi se aşeză la masa lui, zâmbindu-i cordial.

#10

Muzica începu să se audă mai tare. E semnalul că oamenii sunt invitaţi să danseze şi să nu-şi mai caute cu disperare subiecte de discuţie. Orice conversaţie de câteva fraze durează pe un astfel de volum de două ori mai mult decât în alte condiţii. Aşa lumea are timp să găsească subiecte fără grabă. Sau poate să tacă pur şi simplu, dar fără panică. Sau poate să danseze şi să-şi şteargă temporar din gânduri.

-          Interesantă chestia asta cu schimbările. Nu ştiu ce să spun, nu prea mi-a păsat foarte mult de ce fac alţii şi de schimbările pe care lumea „normală” le consideră ca fiind necesare. De fapt, dacă priveşti în ansamblu societatea şi normalitatea, ceva nu e în regulă. Şi nu e numai părerea mea, s-au scris cărţi despre asta, s-au făcut filme, s-au scris zeci de cântece. Dacă înţelegi ce vreau să spun... Oricum, subiectul e prea elaborat iar muzica tocmai s-a dat prea tare.

-          Da... e discutabilă normalitatea într-adevăr. E utilă pentru majoritatea. Dar nu pentru toţi. Aşa că ar merita alt titlu decât normalitate uneori... poate... soluţie pentru funcţionalitate... dar nu universală.

„Discuţia asta nu se poate purta acum. Ce titlu am dat... ăsta trebuie argumentat, dar nu pot pe gălăgia asta. M-am ameţit însă deja, aşa că poate e mai bine.”

-          Ce faci, mă? se uită întâi la Marius, şi apoi o observă şi pe Eliza. Aa, salut!

-          Bună.

-          L-am văzut pe Marius întâi. Nu ştiam că vă ştiţi.

-          Nici o problemă. Şi zâmbi.

„Măi, dar câte cunoştinţe comune avem? O fi într-adevăr de încredere. Poate chiar e băiat bun-bun... Sau poate doar bea prea mult.”

-          Ce mică e lumea! Nu ştiam că vă ştiţi. De fapt, nici nu ştiu cum de nu te-am observat... Văd că eşti familiară cu localul ăsta.

-          Da, sunt. M-am bucurat că ai ales locul ăsta. Mă simt confortabil aici.

Discuţia continuă cu pauze. Fiecare saluta ba pe unul, ba pe altul. Se pare că aici toată lumea ştia pe toată lumea. Cel puţin în weekend. În rest, fiecare cu ale lui. O invită la un shot. După încă o bere, o mai invită la unul. Apoi Eliza mai primi un shot de la Geo. Nu se aştepta să-l întâlnească. Dar aşa era acolo: pe unii ştiai că o să-i vezi, de alţii erai luat prin surprindere. Cât timp toată lumea era prietenoasă, nu mai contau detaliile.

Ora 12 la amiază.

-          Bună-dimineaţa mie. Când?... Aaa, m-a adus Marius acasă.... dar... dar... până la shot-ul de la Geo mai ştiu ce mai ştiu... însă după?? Ohhh, apăăăă, daţi-mi apăăă! Şi să-mi spună cineva ce am făcut aseară...

#9

-         Bună!

„Sper că nu o să decurgă greu discuţia asta. Vai, am uitat că atunci când te întâlneşti cu un tip nou primele cuvinte ies greu. Primele 10.000 sau aşa ceva...”

-                Salut, aştepţi de mult?
-      Nu chiar. Eram la cumpărături când ţi-am văzut mesajul. Am calculat că ajung acasă, las lucrurile şi mă mişc rapid spre centru, dar calculele mele au avut o eroare destul de mare. Credeam că am întârziat de fapt.

Se uită maşinal la ceasul de la mână imaginar.

-           Îmi pare rău, câteodată îmi rămâne ceasul în urmă. Se uită la berea din mâna ei, apoi scrută încăperea barului. Văd că nu ai găsit masă liberă. Ce bei? Bere? Mă aşteptam la un cocktail. Stai aşa să-mi iau şi eu una. Revin imediat, spuse el zâmbindu-i.

„Cocktail... Nu par destul de plină de succes dacă n-am un cocktail? Sau ce, e berea prea masculină? Ah, iartă-mă că am uitat să mă încalţ cu tocuri azi. Poate mă invită după berea asta în  << lumea bună>>, în Stars, că sigur nu mai vorbim altă dată! Şi-aşa simplificăm toată chestia: hocus-pocus.”

Se îndreptă spre bar şi se întâlni cu gardianul localului, Ghiţă. Îşi strânseră mâna cordial.

-             Care-i treaba, cum merge?
-       Păi, care să fie, m-au sunat aştia azi să vin aici. Era ziua mea liberă. Ce să-i faci, asta e. Da’ tu?

-             Ca de obicei, ca-n fiecare weekend. Sunt cu o brunetă.

-             Bun aşa, bun aşa, şi începu să râdă tare.

-             Ne auzim mai încolo.

La bar ceru o bere şi se întoarse înapoi la ea.

Ciocniră şi apoi începură să se uite în jur, parţial din curiozitate, dar mai ales ca să tragă de timp.

-             Trebuie să recunosc o chestie. Eu nu mai ştiu foarte bine ce am vorbit când ne-am întâlnit data trecută. Na, se întâmplă. După cât de familiar te-am observat că eşti cu gardianul, tind să cred că ai trecut şi tu prin aşa ceva în viaţa asta.

„Să-i spun oare şi că i-am scris din greşeală, că vroiam să-i scriu altcuiva, sau o să creadă că sunt prea... nu-cum-se-cuvine? Ori poate se simte jignit. Aş prefera să pot să spun asta şi să râdă. Oleacă de simţ al umorului, dom’le!”

-             Da, bineînţeles, par băiat cuminte?

Încercă să rădă. Apoi, printre dinţi, cât să nu audă:

-             De prea multe ori...

-             Ce?

-      Nimic, aşa e. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta. Nici eu nu-mi amintesc prea mult. De obicei, în nopţile de weekend mă întâlnesc cu o grămadă de persoane. Ce ştiu e că eram cu John la masă. Şi părea că-l ştiai destul de bine.

-             Da... bine şi nu prea. Am fost colegi în liceu, dar nu vorbeam prea mult. Există doar o senzaţie mai puternică de familiaritate decât cu alte persoane cu care nu vorbesc foarte mult, doar pentru că am împărţit acelaşi spaţiu timp de patru ani.  Na... Dar tu? Îl ştii de mult?

-           De mult prea mult timp, de vreo 7-8 ani. Obişnuiam să ne întâlnim la casa aia în paragina de pe strada Berthelot cu alţi prieteni, dacă ai prins-o. Acum s-a deschis un club de fiţe acolo, Stars.  Locul ăla era renumit pentru adunări din astea. La vârsta aia nu aveam aşa mulţi bani să ne permitem să mergem în baruri. Aşa era pe atunci, mai puneam bani la ceva, mai aducea cineva ceva de acasă, ne distram. Apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, am schimbat prietenii, dar ne mai întâlneam ocazional. În ultimul timp am reluat legătura, ne-am întâlnit întâmplător.

Îi zâmbi şi trase o înghiţitură de bere. Din ce observă, ea bea ceva mai repede ca el, ceea ce îi plăcu.

-             Fie între noi, era destul de dement pe vremea aia. Chiar mă mir cum se însoară. Mă aşteptam ori să nu-l ia nimeni ori să o facă după 30 de ani. De fapt, vorbesc prostii. Oamenii se schimbă.

-          Era destul de cuminte în liceu. Când mi-a zis că se însoară nu m-am gândit la... vreun contrast cu ceea ce ştiam eu despre el. M-am gândit doar că... trece timpul... Şi dacă eu nu-mi dau seama că trece, atunci îmi aduc aminte când văd ce fac alţii. Cu cât sunt schimbările lor mai semnificative, cu atât îmi dau seama că viaţa se măsoară uneori în... schimbări...

„Nu că ar fi asta o schimbare pe care eu să vreau să o fac. Să-i spun că nu cred în căsătorie, sau o să creadă că bat vreun fel de apropouri la evoluţia acestei întâlniri, pe termen lung? Nesfârşit de lung!” şi începu să râdă de propria glumă, din propriul gând.

-             De ce râzi? o întrebă el.

-            Poftim? Aa... s-a împiedicat tipul ăla. Nu trebuia să râd, urât din partea mea.