#21

- Ce, mă? Cum a zis asta? Bă, n-am vorbit cu ea! Pauza de 20 de secunde și zice din nou, mai apăsat și mai răspicat: N-am vorbit cu ea! Pauză.  N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pauză. N-am vorbit cu ea! Pfuuai, când o prind, ce-i invinețesc ochii ăia! Stai să vezi! Curvă proastă! Păi cum, eu nu i-am zis așa ceva! Să vezi ce-i fac!

Vorbea la telefon de undeva de pe un scaun de tramvai din spatele ei. Nu erau oricum decât vreo cinci oameni în tot tramvaiul. La coborâre avu ocazia să-l și vadă. Coborâră amândoi odată la aceeași stație. Un băiețel de vreo 16-17 ani, îmbrăcat în blugi spălăciți și hanorac și însoțit de un prieten un pic mai înalt ca el. Mai-mai că Eliza s-ar fi dus lângă el la trecerea de pietoni să-i spună:

- Măi băiete, sper că atunci când spui lucruri de-astea nu vorbești serios. Poartă-te frumos cu fata!

Dar nu făcu asta. I se părea că nu e replica cea mai potrivită. Nu era destul de... ”catchy” ca să aibă un impact asupra băiatului. Vroia să-i spună ceva să-l pună pe gânduri.  Să meargă băiatul mai departe și să-i spună prietenului lui:

- Ce pizda mă-sii vrea și fata asta! Vorbește ca bunica!

Dar în gândul lui să înceapă să se frământe: ”Adică să mă calmez, sau cum? Pentru că e fată și atât? Dar cum își permite să mănânce căcat despre mine?”. Treptat însă, pentru că a fost introdus în bucla asta, să evolueze spre o atitudine mai empatică față de fata aia pe care promitea să o învinețească: ”Dar oare de ce a spus asta? Oare chiar așa a spus, sau a fost înțeleasă greșit? La urma urmei... ce căcat... dacă a spus ceva ce mie nu-mi place, ce mare lucru? Ce buric al Pamântului oi fi eu ca sa spună ea numai ce îmi place mie?... Are și ea dreptul la părerile proprii. Na... atâta tot că ar putea să le exprime mai cu ștaif, mai așa... diplomat, cum se spune. Na... o să mă întâlnesc cu ea și-o să-i explic frumos că ce spune și cum spune mă pune și pe mine în belea... și că eu nu vreau să dau în ea, dar pana mea... să se poarte la fel cu mine... să nu mă pună în situații de-astea... de să mi-o iau de la băieți după...”

Încerca în mintea ei să-și imagineze o discuție a lui cu el însuși, în termenii lui proprii, în care să descopere empatia, respectul față de parerile altora, față de libertatea lor de exprimare, demnitatea personală, dezlegarea de egoul mult prea umflat și la urma urmei chiar respectul față de propriile nevoi. Ar fi vrut să-i poată spune ceva așa de educativ dar și... ca de la prieten la prieten, încât peste 10 ani băiatul să-și aducă aminte: 

- Băi băieți, mie odată mi-a zis o tipă în pardesiu portocaliu - nu mai țin minte cum arăta, îi țin minte doar culoarea și vorbele - mi-a zis o chestie ce m-a marcat. Am învățat de la ea și vă spun și vouă: respectați-l pe cel de lângă voi! Și dacă e fată, și dacă nu e, respectul e întotdeauna pont dacă vrei armonie. Ce... dacă mă bat, mâine îmi iau bătaie mai departe. Ne tot batem între noi ca proștii. Keep calm and don't fight!

Ce mai, ar fi ajuns și să facă glume bune. Cum ar fi fost să spună englezii chiar așa: în loc de ”Keep calm and carry on”, ”Keep calm and don't fight!"? Cam așa sunau gândurile ei aleatorii în cursul unei zile, alimentate uneori de ceea ce auzea sau vedea din greșeală.
În mintea ei, fiecare gest putea schimba lumea! Doar că arareori găsea gesturile și vorbele potrivite. Cândva avea să schimbe lumea sigur! În timp real însă, abia știa ce să facă cu ea însăși.

Era vineri. Mai avea puțin și ajungea acasă. Un somn scurt - nu de oboseală, ci doar de lene - și apoi ieșea. Probabil după 12 noaptea și până după 8 dimineața. Așa era o seară obișnuită de vineri. Și abia o aștepta. Ca mulți tineri ca ea, o aștepta de luni.