#7

-          Cred că știu de ce îi scriu lui Marius, spuse Eliza în timp ce alegea roșiile cu privirea. Se uita la ele de două minute, dar rar lua câte una să o pună în pungă. Probabil pentru că nu le vedea de fapt, mintea era fixată pe altceva.

-          De ce? răspunse Andra verificând iar lista de cumpărături.

Magazinul nu era foarte aglomerat, dar când trecea totuși cineva foarte aproape de ele, Eliza aștepta mult ca să răspundă. Asta pentru că nu îi plăcea să fie auzită de străini, chiar dacă ei nu puteau înțelege esența discuției oricum.

-          Stai așa...

-          Îhm?

Trecătorii nu mai sunt în preajmă.

-          Deci: eu știu foarte bine că nu avea sens relația. Adică unele lucruri funcționau foarte frumos, îmi plăceau mai multe chestii la el, mi-era drag și nici eu nu îi eram indiferentă. Dar și când pui două substanțe chimice împreună, ai un timp de consumare a reacției iar apoi reacția e gata și rămâi cu produsul de reacție.

-          Nu le am cu chimia, dar cred că înțeleg.

-          Nici eu nu le am prea bine, sper să nu spun prostii. Pornim totuși de la premisa că am dreptate. Deci, la un moment dat ai produsul de reacție. Ceea ce înseamnă că reacția e gata. Au fost compatibile cele două substanțe implicate în reacție, dar e gata – cam asta a fost! Așa și cu el: am împărțit ce-am împărțit, dar nu mai avem nimic să ne oferim, nu demn de o reacție cel puțin. Putem trăi pașnici în același perimentru, cu respect reciproc și chiar cu afecțiune unul pentru altul – cu reciprocitate sper – dar atât. Fără dezvoltarea unor noi povești în acest perimetru. Însăăă....

Un cumpărător se oprește lângă ele. Se uită la cele n-șpe tipuri de șampon de pe rafturi.

-          Fată, ia-ți balsamul ăsta, are mai multe ingrediente naturale decât ăla la care te tot uiți.

-          ”Însăăăă..” - spuneai ceva.

-          Da, stai oleacă, și face un semn discret cu capul către personajul de alături.

-          Offf...

După o pauză necesară:

-          Însă cred că mi-e dor de ceva. De fapt de mai multe chestii. Pe de o parte pur si simplu îmi mai e dor de el. Alteori doar de stările alea faine... faine și în același timp ușor chinuitoare... Dar alea sunt stări care se pot naște și lângă alte persoane. Trebuie să fiu mai conștientă de asta. Cafeaua nu merge bine doar cu zahăr: merge și cu miere, cu scorțisoară, vanilie, frișcă și așa mai departe. Nu e bună doar cu anume ingrediente – e bună și cu altele.

-          Da... deci poți atinge acele stări și cu ”scorțișoară”, am înțeles. El a fost ”zahăr”.

-          Da.

-          Deci e ceea ce spuneam mai devreme: uneori ți-e dor nu doar de un anume El – personalitate definită, ci de un El-concept.

-          Exact! Mi-e dor de ambii, alternativ.

-          Bine, și de ce ”faine și chinuitoare” în același timp?

-          Aahh... păi... să începem de când eram mică. Stai, n-am luat cereale, hai înapoi. Hai mai repede, că închid aștia, e târziu. Făcură o mișcare de întoarcere și continuară. Uneori când eram mică și ploua tare afară, începeam să mă rog pentru tot felul de oameni: și pe care îi cunoșteam, și pe care nu îi cunoșteam. De la rude, la oamenii străzii. Speram să nu fie prinși afară pe grindină. Eu eram în siguranță acasă, uitându-mă pe geam. Eh, după același principiu oarecum, mi se întâmpla uneori când eram cu el să-mi dau brusc seama că mă simt bine. Eram pur și simplu bine. Și brusc mă invada o ușoară senzație de vinovăție. Vinovăție nedefinită. Vinovăție față de alții cărora nu le era bine - fie că aveam o treabă cu asta sau nu. Uneori îmi aminteam brusc că sunt vinovată față de cineva anume într-un anume fel... greșeli făcute neintenționat chiar. Alteori era ceva foarte vag și fără țintă, doar o senzație fără sursă.

-          Fascinant... Andra era puțin suspicioasă. Adică nu te simțeai bine până la capăt, dar cumva ți-e dor de asta.

-          Nu... Ia-le pe alea, cu fructe uscate! zise arătând o pungă mare de cereale. De fapt vreau să învăț să-mi fie bine fără să ”compensez ” asta cu vinovăție – când mi-e bine, să-mi fie bine. Timpul dedicat altora să fie separat, atâta timp cât nu mi-e bine pe seama suferinței altora. Însă asta e altă poveste. Ideea e că mă simțeam bine. Vinovăția semnaliza doar faptul că ceva era bun...

Se auzi telefonul.

-          La naiba...

Eliza citea mesajul tocmai intrat:

-          Mă întreabă Marius2 dacă nu ies la bere – zice că e în căutare de anturaj. Off... nu vreau complicații... sper că e o invitație amicală...